LONGITUDINI ŞI ATITUDINI

Marx și Engels, în "Foreign Affairs"

2012-02-05T13:15:00.001+02:00

E vorba, de fapt, despre clonele lor de azi, Michael Hardt și Antonio Negri, teoreticienii futuro-comunismului și creatorii deloc accesibilelor concepte politice destinate Stângii secolului 21: multitudinea, imperiul, comunul, commonwealth-ul, bioputerea, biopolitica.

Publicarea, de către Harvard University Press, a celei mai recente producții Hard/Negri, Commonwealth (2011), l-a determinat pe un critic conservator să le bată obrazul celor de la Harvard, pentru îndrăzneala folosirii Primului Amendament în scopul promovării unor comuniști. Cei de la Harvard, bineînțeles, că l-au ignorat.

Găzduirea, de către Foreign Affairs online, a articolului scris de cei doi, The Fight for 'Real Democracy' at the Heart of Occupy Wall Street. The Encampment in Lower Manhattan Speaks to a Failure of Representation http://www.foreignaffairs.com/articles/136399/michael-hardt-and-antonio-negri/the-fight-for-real-democracy-at-the-heart-of-occupy-wall-street, nu e neapărat surprinzătoare. Revista patronată de Council on Foreign Affairs, potentul grup de reflecție și influență planetară, oferă un spațiu generos de manifestare celor mai variate orientări politice, de la liberali și realiști, la neoconservatori intransigenți, în încercarea implicită de a construi teorii, proiecte și mișcări de sinteză, apte să lămurească prezentul și să ghicească viitorul. Așa se explică și prezența, în primul număr al revistei, pe 2012, a unui articol purtând deloc ironicul titlu Time to Attack Iran.

Consiliului pentru Relații Externe nu-i rămân deloc indiferente inechitatea globală și noile tensiuni și contradicții de pe mai toate continentele, derivate din ceea ce unii numesc Winner-Take-All Politics (vezi http://www.foreignaffairs.com/articles/67046/robert-c-lieberman/why-the-rich-are-getting-richer). Dacă nu dintr-un rest de compasiune umană, atunci, cu certitudine, din rațiuni de autoconservare, cei ce influențează cursul globalizării (și al altor evoluții pe care încă nu ni le dezvăluie) nu-și doresc să se prăbușească șandramaua. Dimpotrivă. Sistemul (oricum l-am costuma ideologic) trebuie să continue, cu oameni care să-i asigure supraviețuirea și dezvoltarea.

În articolul lor, scris în perioada de debut a lui Occupy Wall Street, Hardt și Negri consideră că ultimul răcnet în materie contestatară "should be understood, then, as a further development or permutation of these political demands. One obvious and clear message of the protests, of course, is that the bankers and finance industries in no way represent us: What is good for Wall Street is certainly not good for the country (or the world). A more significant failure of representation, though, must be attributed to the politicians and political parties charged with representing the people's interests but in fact more clearly represent the banks and the creditors. Such a recognition leads to a seemingly naive, basic question: Is democracy not supposed to be the rule of the people over the polis -- that is, the entirety of social and economic life? Instead, it seems that politics has become subservient to economic and financial interests."

Nu e nimic deosebit. Datează de milenii. Azi se cheamă pur și simplu "Lupta de clasă în era iPod-ului."

Despre rețelele de socializare, ei scriu că "Much has been made of the way social media such as Facebook and Twitter have been employed in these encampments. Such network instruments do not create the movements, of course, but they are convenient tools, because they correspond in some sense to the horizontal network structure and democratic experiments of the movements themselves. Twitter, in other words, is useful not only for announcing an event but for polling the views of a large assembly on a specific decision in real time." Asta reprezintă, într-adevăr, ceva deosebit.

Aceste mișcări sunt lipsite de lideri. Poate și pentru că "liderul", purtând diverse deghizări ideologice - de la Spartacus, la Napoleon, de la Mussolini, la Che Guevara sau de la Margaret Thatcher, la Daniel Cohn-Bendit - a ajuns o figură istorică compromisă, un fals profet, banalul purtător al unei false conștiințe, nimic mai mult decât un self-promoter periculos și pervers, care nu se reprezintă decât pe sine. Iar tema nevoii unui nou tip de reprezentare politică (protestar-stradală și instituțional-constituțională) este tocmai esența articolului din Foreign Affairs. Structurile clasice, ierarhice, fac în prezent loc rețelelor orizontale. Masele au astăzi acces la internet și cunoaștere. Ele își sunt autosuficiente, nu necesită îndrumare, iar personalitățile cu pretenții mesianice mai au loc doar pe Catwalk-uri politice, iar nu în fruntea mulțimilor. De aceea, Hardt și Negri avertizează: "Do not wait for the encampments, then, to develop leaders or political representatives. No Martin Luther King, Jr. will emerge from the occupations of Wall Street and beyond. For better or worse -- and we are certainly among those who find this a promising development -- this emerging cycle of movements will express itself through horizontal participatory structures, without representatives."

În final, cei doi se întreabă, sugerând un evident răspuns afirmativ: "If the forces of wealth and finance have come to dominate supposedly democratic constitutions, including the U.S. Constitution, is it not possible and even necessary today to propose and construct new constitutional figures that can open avenues to again take up the project of the pursuit of collective happiness?"
Despre Negri și Hardt, informații la: http://en.wikipedia.org/wiki/Antonio_Negri, http://en.wikipedia.org/wiki/Michael_Hardt

Fotografia provine de la http://www.google.ro/imgres?q=negri+hardt&um=1&hl=ro&sa=N&biw=1280&bih=666&tbm=isch&tbnid=ltHJCIk2I0T0qM:&imgrefurl=http://en.wikipedia.org/wiki/File:Antonio_Negri_y_Michael_Hardt.jpg&docid=YdwaORGjdn0dOM&imgurl=http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9a/Antonio_Negri_y_Michael_Hardt.jpg&w=1024&h=683&ei=O0YuT-2SEc7Qsgamy-CfAw&zoom=1&iact=rc&dur=194&sig=113564100264062564713&page=1&tbnh=155&tbnw=207&start=0&ndsp=18&ved=1t:429,r:1,s:0&tx=94&ty=30

O americancă enigmatică la Teheran

2012-01-21T14:24:00.001+02:00

Despre familia Leverett am mai scris. El, Flynt, fost analist CIA pe timpul lui Clinton şi Bush jr. Ea, Hillary, directoare pentru Afganistan şi Iran în Consiliul Securităţii Naţionale de la Casa Albă, tot în perioada Bush. În plus, participantă la negocierile secrete americano-iraniene, imediat după septembrie 2001, pentru obţinerea cooperării Teheranului în acţiunile contra talibanilor, înainte ca Iranul să devină o verigă din Axa Răului.

Incompatibili cu politicile neo-conservatoare de la Washington, cei doi au plecat din administraţie, dedicându-se mediului academic şi operând pagina web www.raceforiran.com unde pledează pentru o abordare realistă a relaţiei SUA - Iran. Am arătat cu un alt prilej că, în calitatea lor de persoane private, dar în continuare depozitare de secrete de stat, de nivel "highest clearance", este cel puţin ciudat faptul că sunt lăsaţi să interacţioneze cu oficialităţi iraniene, fie prin deplasări la Teheran, fie prin întâlniri publice cu însuşi Ahmadinejad, anul trecut, la New York. De unde şi speculaţia că cei doi ar putea fi folosiţi de Washington ca un canal special de comunicare cu liderii iranieni.

În urmă cu două săptămâni, Hillary Leverett (foto) a participat la o dezbatere despre Iran, în emisiunea lui Fareed Zakaria. Clipul este aici http://www.raceforiran.com/hillary-mann-leverett-debates-iran-on-cnn%E2%80%99s-gps-with-fareed-zakaria. La un moment dat (minutul 6:24), pe CNN, în ochii și auzul nealterat de zgomot al celor ce au fost atenți, femeia spune răspicat: "...and I've been told by people within the Iranian National Security Council that...". Pardon???

Nimeni din ceilalţi participanţi la discuţie, nici Zakaria, nici Bret Stephens, neoconul de la Wall Street Journal, nu i-au adresat întrebările fireşti: "Auzi, fată: nr.1, cum reuşeşti tu să te vezi cu înalţi responsabili iranieni pentru apărare, servicii de informaţii şi politică externă, şi nr.2, ce naiba discutaţi voi acolo?" În locul întrebărilor, linişte totală, urmată de o pauză publicitară.

Vă invit să vedeţi cine intră în componenţa forului iranian pentru securitate naţională, la http://en.wikipedia.org/wiki/Supreme_National_Security_Council , ca să înţelegem două lucruri:
1) deşi frecventează persoane indezirabile la Washington, soţii Leverett nu sunt anchetaţi pentru posibile scurgeri de informaţii secrete către interlocutorii lor iranieni (ceea ce înseamnă că nimeni de la Washington nu și-a pierdut încrederea în ei);
2) soţii Leverett sunt ai naibii de enigmatici, dacă nu chiar negociatori pe bune cu Teheranul.

Fotografia este de la http://atlanticsentinel.com/2011/10/iran-implicated-in-assassination-plot-of-saudi-envoy/

Hu Jintao versus Lady Gaga

2012-01-05T16:25:00.000+02:00

Preşedintele care trebuie să dea zilnic de mâncare la un miliard 1/2 de oameni e orice, numai prost nu.

Dincolo de numărul de populaţie menţionat cu aproximaţie, Hu Jintao guvernează cea mai dinamică economie din istorie, care-şi întinde, treptat, ramificaţiile pe toate continentele. În această calitate, China importă şi exportă capital. Împreună cu magazinele McDonald's, KFC, Virgin sau Prada, deschise la Beijing şi Şanghai, vin la pachet mai toate produsele culturale aferente Vestului. Iar acestea sunt de neoprit, cât timp, zilnic, chinezii crapă Big Mac, cumpără CD-uri cu Justin Bieber şi Lady Gaga, şi poartă genţile cu frumosul logo auriu pe ele. Opţiunea politică impusă de Deng Xiaoping în 1978, şi care, astăzi, a introdus China deja pe culoarul de depăşire a economiei americane, este nemijlocit (şi nici măcar indirect) responsabilă de asimiliarea culturii de masă desantată din Occident, cu investiţii ălora cu tot.

Zilele trecute, Hu Jintao (un tip care, atunci când nu e în public şi stă singur în bucătărie, nu dă un hamburger pe partidul lui comunist) a făcut pe ideologul, dându-se la Lady Gaga şi toată pop-cultura de origine vestică, prezentă masiv în China, şi orientându-i preţios pe creatorii de cultură chinezi pe două direcţii distincte: 1) în interior, să impună valorile culturale autohtone în faţa celor din SUA, 2) să distribuie cultura chineză peste mări. Detalii la http://www.nytimes.com/2012/01/04/world/asia/chinas-president-pushes-back-against-western-culture.html?_r=1

Aici apar două probleme de care e conştient şi liderul de la Beijing, dar nu vrea s-o recunoască pe internet: 1) într-o societate capitalistă cu steroizi, dar şi cu multe contraste, cum e cea chineză, cultura se naşte singură, nu se decretează, 2) pe plan extern, deocamdată, singurul produs cultural chinez de succes e talentul de a subtiliza drepturile de proprietate intelectuală ale altora (glumesc, desigur). Vorbind însă serios, comparativ cu India sau Brazilia, care impun în lume producţii cinematografice şi muzicale proprii (vorbite şi cântate în hindi şi portugheză), de crapă Youtube-ul din cauza lor, unicul moment de influenţă culturală al Chinei, la scară mondială, a fost reprezentat de Jocurile Olimpice din 2008. Cam atât. Altminteri, într-adevăr, ambiţia unei viitoare unice superputeri de a domina lumea şi pe coordonatele ei culturale e perfect legitimă. Bineînţeles, trebuie să şi poţi.

Sub un alt aspect, revin cu sublinierea/întrebarea exprimată şi într-o mai veche postare: cum e posibil ca o ţară cu o uriaşă deschidere economică spre lume precum China (ceea ce-i conferă un imens ascendent de putere în interiorul graniţelor naţionale, ca şi în relaţiie externe) să adopte ineptul comportament sovieto-moscovit, în sensul de a avea "dizidenţi" (nici nu mă mai refer la ăia care sunt deja închişi), de a cenzura internetul şi de a se lansa într-o competiţie culturală, decretată politic, cu Vestul??

Băi, băieţi! Construiţi-vă în continuare oraşele, podurile, şoselele, cumpăraţi Europa şi Africa, consumaţi puternic ce oferă pieţele, şi lăsaţi-o naibii în pace pe Lady Gaga!

Şi întrucât începe să devină un obicei la aproape fiecare postare, iată şi "articolul american de bun-simţ" recomandat pentru subiectul de mai sus: China's war against Harry Potter de Steve Walt. Reţineţi o idee din cuprins: "Nobody in Washington told Louis Armstrong to redefine the art of jazz solos, a government official didn't order Dizzy Gillespie and Charlie Parker to invent be-bop in order to increase America's global influence, and the Beatles didn't spend all those hours in the Cellar Club or in Hamburg because somebody at the BBC had been told to create a "British invasion." Instead, these things happened because these various individuals were free to assimilate influences from all over, and to work on their art for essentially selfish reasons."

Fotografia am luat-o cu împrumut de la http://globalvisits.blogspot.com/2011/01/china-culture-pictures-and-video.html

Pasivul lui Barack Obama

2012-01-04T01:37:00.000+02:00

Glenn Greenwald, un strălucit jurist şi comentator politic american de Stânga, pe care nu-l pot recomanda îndeajuns pentru tot ceea ce înseamnă analiză obiectivă, acurateţe factuală şi onestitate bolnăvicioasă, are o postare în care realizează un sumar al devierilor lui Obama de la platforma politică cu care câştigase alegerile în 2008.

Dacă aţi pierdut şirul prostiilor comise de Obama la Casa Albă, şi vreţi să ştiţi de ce are un dosar chiar mai rău decât al lui George W. Bush (chiar şi peste "petele" lui Nixon şi Ronald Reagan, aş adăuga eu), citiţi extrasul de mai jos:

"The candidate supported by progressives — President Obama — himself holds heinous views on a slew of critical issues and himself has done heinous things with the power he has been vested. He has slaughtered civilians — Muslim children by the dozens — not once or twice, but continuously in numerous nations with drones, cluster bombs and other forms of attack. He has sought to overturn a global ban on cluster bombs. He has institutionalized the power of Presidents — in secret and with no checks — to target American citizens for assassination-by-CIA, far from any battlefield. He has waged an unprecedented war against whistleblowers, the protection of which was once a liberal shibboleth. He rendered permanently irrelevant the War Powers Resolution, a crown jewel in the list of post-Vietnam liberal accomplishments, and thus enshrined the power of Presidents to wage war even in the face of a Congressional vote against it. His obsession with secrecy is so extreme that it has become darkly laughable in its manifestations, and he even worked to amend the Freedom of Information Act (another crown jewel of liberal legislative successes) when compliance became inconvenient.

He has entrenched for a generation the once-reviled, once-radical Bush/Cheney Terrorism powers of indefinite detention, military commissions, and the state secret privilege as a weapon to immunize political leaders from the rule of law. He has shielded Bush era criminals from every last form of accountability. He has vigorously prosecuted the cruel and supremely racist War on Drugs, including those parts he vowed during the campaign to relinquish — a war which devastates minority communities and encages and converts into felons huge numbers of minority youth for no good reason. He has empowered thieving bankers through the Wall Street bailout, Fed secrecy, efforts to shield mortgage defrauders from prosecution, and the appointment of an endless roster of former Goldman, Sachs executives and lobbyists. He’s brought the nation to a full-on Cold War and a covert hot war with Iran, on the brink of far greater hostilities. He has made the U.S. as subservient as ever to the destructive agenda of the right-wing Israeli government. His support for some of the Arab world’s most repressive regimes is as strong as ever.

Most of all, America’s National Security State, its Surveillance State, and its posture of endless war is more robust than ever before. The nation suffers from what National Journal‘s Michael Hirsh just christened “Obama’s Romance with the CIA.” He has created what The Washington Post just dubbed “a vast drone/killing operation,” all behind an impenetrable wall of secrecy and without a shred of oversight. Obama’s steadfast devotion to what Dana Priest and William Arkin called “Top Secret America” has severe domestic repercussions as well, building up vast debt and deficits in the name of militarism that create the pretext for the “austerity” measures which the Washington class (including Obama) is plotting to impose on America’s middle and lower classes."

Lista nu se termină aici. Obama mai are încă un an de rezolvat.

Restul postării se găseşte la http://www.salon.com/2011/12/31/progressives_and_the_ron_paul_fallacies/singleton/
Caricatura provine de la http://es.toonpool.com/cartoons/Bad%20Boy%20-%20Barack%20Obama_41569

"Am găsit un inamic pe care-l pot ucide!"

2012-01-04T00:06:00.000+02:00

Nu noi, în mod direct. Alţii. Care nu se mai satură şi care creează o cultură a războiului permanent, global, denumit, azi, "împotriva terorismului", mâine, "împotriva pătrunjelului", în funcţie de nevoi. Adversari se găsesc mereu. Si trebuie să se cheme neapărat "război", cu toate că majoritatea timpului o avem ocupată cu retorica mussoliniană îndreptată împotriva următoarei "Abisinii" (de la Abisinia), nicidecum cu invazii şi bătălii.

Până recent, singurul război care făcea parte din memoria colectivă generală era cel mondial, din 39-45. Ceva foarte îndepărtat, cu toate că eu m-am născut la două decenii distanţă de sfârşitul lui. Adică, intervalul de timp de la rebeliunea din decembrie 1989, şi până azi. Ni-l descriau manualele de istorie şi filmele ca "Ziua cea mai lungă" şi "Compania a 7-a sub clar de lună."

Într-un episod din cel mai inteligent scris serial politic de televiziune american (The West Wing), scenaristul pune în gura unui amiral întrebarea: "Poţi să distingi când mai e război, şi când pace?" Discuţia se poartă în Situation Room-ul de la Casa Albă, între şeful statului-major general al forţelor armate ale SUA şi şeful personalului Casei Albe. Există un ciudat amestec de ipocrizie şi onestitate în clipul de mai jos, un "cocktail" de filozofie politică pe care America se simte în continuare obligată să-l bea în fiecare zi. La aluzia elaborată prudent şi treptat de militarul incapabil să mai distingă între război şi pace, în sensul de a încerca asasinarea unui demnitar străin (evident, terorist), politicianul (la fel de dezorientat în privinţa suprapunerii războiului cu pacea) aproape că vrea să părăsească încăperea. Dar nu se poate ridica de pe scaun. Şi ascultă, cvasi-aprobator, propunerea de organizare a unui asasinat, fiindcă aici nu mai e vorba de respectarea dreptului internaţional, cât timp mamele sinucigaşe musulmane, care se îmbracă în dinamită, deşi sunt însărcinate, fac să nu se mai poată respecta nici măcar legile naturii...

Desenul este de la http://mightythor.wikia.com/wiki/File:Bio-ares.jpg

Doctrina Tăcerii

2011-12-04T00:10:00.002+02:00

Bush nu obşinuia să tacă. Ţinea discursuri asurzitoare şi ameninţa public: "suntem în război", "cine nu e cu noi, e împotriva noastră", "o să vă bombardăm înapoi în epoca de piatră" etc. În afară de asta, era băiat serios şi se ţinea de cuvântul dat în public. Ca efect, Afganistanul şi Irakul s-au trezit invadate, în prime time, cu televiziuni şi internet de faţă, capabile să înregistreze zgomotul războiului. Asta era Doctrina Zgomotului.

Obama e diferit. Calm, profund, liniştit. Adesea, tăcut. Cu un Nobel pentru Pace atribuit rapid. Cu un discurs epocal la Cairo, adresat lumii islamice; un gest aproape echivalent cu căderea în genunchi a lui Willy Brandt, în 1970, la monumentul victimelor răscoalei din ghetto-ul varşovian. Apoi, treptat, încep revolte în anumite ţări arabe. Dictaturi (unele, doar) consolidate de decenii încep brusc să cadă în Orientul Apropiat. Lideri arabi, până în urmă cu un an, mai eterni decât Stalin sunt arestaţi sau omorâţi. Evident, cu metafore romantice inspirate din cultura precară a propangandiştilor de la Langley, gen Revoluţia Iasomiei şi Primăvara Arabă. La Teheran, populaţia o ia deodată razna, fiindcă sunt probleme la alegeri. Pe o stradă, o demonstrantă anti-Ahmadinejad, una singură din câteva mii, e luată cu luneta drept în frunte, exact în raza unor iPhone-uri care retransmit ultimele ei secunde de viaţă pe internet. În restul Iranului e însă linişte. Cu excepţia asasinării unor fizicieni atomişti iranieni, în drum spre birou. Iar, foarte recent, un întreg arsenal de lângă Teheran sare, accidental, în aer, cu un important general al Gărzilor Revoluţionare cu tot.

Cine crede că nebunia cu deznodământ imprevizibil din lumea arabă, jocurile pe teren din Iran şi cine ştie ce-o mai urma nu reprezintă opera planificatorilor de operaţiuni clandestine de la Washington, Londra şi Tel Aviv, e ori prost, ori n-a trăit decembrie 1989 în România.

Asta e Doctrina Tăcerii a lui Obama. Sau, pe americăneşte, mai soft, "Leading from behind", fără zgomot, declaraţii, ameninţări şi show-uri pe portavioane, pe care să scrie "Mission Accomplished." În Egipt, Tunisia, Libia, Siria şi Iran, forţe speciale ale CIA, Mossad şi ale altora lucrează eficace, inclusiv cu pierderi, încât până şi un stâlp media de establishment ca Fareed Zakaria a îndrăznit, acum o săptămână, pe CNN, să-l întrebe pe Ehud Barak dacă Mossad-ul e cumva foarte creativ în Iran, şi s-a trezit luat la mişto.

Războiul poate fi purtat şi în tăcere, pe fronturi de peste 1.000 km, cu tehnologie de care nici nu s-a auzit la Hollywood şi oameni invizibili, lăsând CNN-ul în şomaj tehnic, şi pe internauţi în ceaţa speculaţiilor. De ce e purtat războiul chiar şi după ce Obama şi-a încasat Nobelul cu porumbei, ne-o spune Wesley Clark, generalul american în retragere, rămas în istorie fiindcă a bombardat Belgrad-ul, un oraş european, nu afgan. Intrat în viaţa civilă şi politică, Clark a devenit îngerul care are boală pe neoconservatorii belicoşi. Care-şi continuă agenda de facere praf a Orientului (deocamdată, cel Mijlociu), prin intermediul Doctrinei Tăcerii a lui Obama. Iată ce a afirmat public:

Despre Wesley Clark, citiţi la http://en.wikipedia.org/wiki/Wesley_Clark. Imaginea a fost preluată de la http://kratik1987.blogspot.com/2011/02/city-silence.html

<p>&amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;Asta a &amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;gt;</p>

Uite, de-aia vă urăște aproape toată lumea!

2011-10-23T17:03:00.003+03:00

Când George Bush-tatăl a pus Uniunea Sovietică la pământ, prima lui grijă a fost să nu țopăie ca nebunul pe Zidul Berlinului și să nu irite sensibilitatea unor ruși învinși în Războiul Rece, dar care câștigaseră detașat precedentul Război Mondial. Avantajul lui a fost că a avut, atunci, un lucid consilier pentru securitate națională în persoana lui Brent Scowcroft.

Gaddafi tocmai a fost lichidat. Cu concursul, absolut firesc și de neevitat, al armatei americane și al falangelor CIA desantate de câteva luni în Libia. Băieții și-au făcut treaba perfect, curat și intimidant pentru cine se mai știe cu musca pe căciulă, prin facilitarea răspândirii imaginilor post-mortem ale lui Gaddafi. După acest moment, suficient ca reflectare a masculinității singurei superputeri de pe planetă, trebuie evitate prostii care să te facă și mai antipatic în lume, decât ai ajuns deja să fi.

În schimb, femeia de mai jos a demonstrat că e departe de clasa pe care i-o impune funcția de șefă a Departamentului de Stat. O puteți privi în clip și să fiți sau nu de acord cu afirmația din titlu.

După care, citiți și chestia asta http://blogs.telegraph.co.uk/news/nilegardiner/100011665/why-is-hillary-clinton-giving-millions-to-gaddafi/

Distracţii iraniene

2011-10-15T13:18:00.001+03:00

"I think what we have to do is unite the entire world against the Iranian behavior." (Joe Biden, Vicepreşedinte)

"Iran must be held accountable for its actions." (Hillary Clinton, secretar de stat)

"There's a great similarity between how Iran operates and how North Korea operates, a willingness on their part to break international rules, to flout international norms, to not live up to their own commitments. And each time they do that, the United States will join with its partners and allies in making sure that they pay a price." (Barack Obama, şeful lor. Cel puţin pe hârtie).

Ceea ce mai zic şi alţii, aflaţi - ierarhic vorbind - sub ăştia trei de mai sus, chiar nu contează. De la vârful conducerii politice americane s-a dat startul campaniei pentru bombardarea, invadarea şi schimbarea regimului de la Teheran. Ceea ce mai devreme sau mai încolo chiar se va întâmpla. Fiindcă America e pe ultima sută de canistre a rezervelor proprii de petrol, iar la Tel Aviv unii chiar vor să doarmă noaptea liniştiţi.

Totul e însă precedat de o serie de distracţii (presupusa tentativă de asasinat în stil amatorist "Cântarea României", într-o bizară combinaţie americano-iraniano-mexicano-cartelano-de-droguri), cum a fost şi suita de distracţii irakiene, de după 11 septembrie 2001. Mai ţineţi minte?

"The British government has learned that Saddam Hussein recently sought significant quantities of uranium from Africa." (George W. Bush)

"The facts and Iraq's behavior show that Saddam Hussein and his regime are concealing their efforts to produce more weapons of mass destruction." (Colin Powell, fost secretar de stat pe timpul lui George W. Bush)

Toate nişte minciuni.
Acum, la un preşedinte distanţă de George W. Bush, americanii reiau acelaşi traseu nebun, doar pentru că neoconservatorii au o agendă încă nefinalizată. Care datează din 1996 şi pe care o găsiţi aici: http://en.wikipedia.org/wiki/A_Clean_Break:_A_New_Strategy_for_Securing_the_Realm S-o citiţi cu atenţie ori de câte ori băieţii cad în retorica lui "hai, să-i terminăm şi pe ăştia!"

Pentru cine gândeşte încă cu propria minte, dar nu dispune de suficiente informaţii de politică internaţională, spre a înţelege de ce în ruptul capului Iranul n-ar asasina nici măcar câini vagabonzi pe teritoriul SUA, poate citi această notă http://www.raceforiran.com/leveretts-on-cnn-com-iranian-plots-and-american-hubris.

De reţinut că "The U.S. foreign policy community profoundly misunderstands the Islamic Republic’s national security strategy. The Islamic Republic seeks to defend itself not primarily by conventional military power, in which it is deficient, but by forging ties to proxy allies around the region-actors with the ability to affect on-the-ground outcomes in key regional settings who are inclined to cooperate with Tehran."

Scenariul cu tentativa de asasinat a ambasadorului saudit la Washington e ca şi cum, în decembrie 1989, Ceauşescu ar fi plănuit să invadeze RSS Moldovenească, pentru a reface România Mare.

Nu Iranul e important în toată povestea asta. Chiar nu contează cât de eficientă va fi artileria anti-aeriana la Teheran. Ci cât va costa, la 10 minute după primul bombardament, un litru de benzină la o pompă în Bucureşti...

Elemente legate de cele de mai sus se găsesc la: http://edition.cnn.com/2011/10/12/justice/iran-saudi-plot/, http://www.msnbc.msn.com/id/44892388/ns/us_news-security/t/obama-us-hold-iranians-accountable-reckless-plot/#.TplTRXLO18A, http://en.wikipedia.org/wiki/Yellowcake_forgery#Iraq_and_WMD, http://en.wikipedia.org/wiki/Rationale_for_the_Iraq_War.

Imaginea vine de la http://www.totalgames.ro/stiri_367.html

Marx, Roubini şi planurile mele de vacanţă

2011-10-08T12:21:00.001+03:00

Exact acum, când îmi fac planuri de vacanţă, campionul Nobel la disciplina economie, stilul smuls, Nouriel Roubini, s-a gândit să-i dea dreptate lui Marx în privinţa escatologiei capitalismului. Aici e interviul cu pricina: http://online.wsj.com/video/roubini-warns-of-global-recession-risk/C036B113-6D5F-4524-A5AF-DF2F3E2F8735.html?mod=WSJ_hpp_mpvidcar_1

Oare la care dintre tezele lui Marx se referă Roubini, atunci când tinde să-l confirme?

Cumva la "No social order is ever destroyed before all theproductive forces for which it is sufficient have been developed, andnew superior relations of production never replace older ones beforethe material conditions for their existence have matured within theframework of the old society."? (Prefaţă la Contribuţii la critica economiei politice, 1859)

E posibil ca sistemul să-şi fi dezvoltat cele din urmă forţe de producţie? Mai sus şi mai mult decât a inventat alaltăieri-dispărutul Steve Jobs nu se poate?

Sau viza textul din Capitalul, vol.I: "Along with the constantly diminishing number of the magnates of capital,who usurp and monopolize all advantages of this process of transformation,grows the mass of misery, oppression, slavery, degradation, exploitation;but with this too grows the revolt of the working class, a class alwaysincreasing in numbers, and disciplined, united, organized by the very mechanismof the process of capitalist production itself. [...] Centralization of the means of production andsocialization of labour at last reach a point where they become incompatiblewith their capitalist integument. This integument is burst asunder. Theknell of capitalist private property sounds. The expropriators are expropriated."

Băncile au devenit tot mai puţine, iar clasa lipsită de capital tot mai revoltată?

S-o fi gândit Roubini la cea mai curată dintre toate ideile marxiste: "Communism is for us not a state of affairs which is to beestablished, an ideal to which reality [will] have to adjust itself. We callcommunism the real movement which abolishes the present state ofthings. The conditions of this movement result from the premises now inexistence."? (Ideologia germană, 1845)

O fi sosit momentul în care comunismul nu mai trebuie băgat pe gâtul nimănui, idealul faţă de care realitatea nu mai trebuie să se plieze forţat?

Dar dacă se va întâmpla, va fi, cu certitudine, un final catastrofic, global şi total, nicidecum o schimbare de paradigmă care se va produce, banal, într-un weekend (sau, mai ştii?), în aşa fel încât de luni să începem a trăi, cu toţii, într-un paradis. Fiindcă, deşi a scris despre sfârşitul capitalismului, Marx - cu bună ştiinţă - n-a vrut să ofere reţeta trecerii confortabile şi clare către ceea ce va urma...

Nu vă gândiţi că nu veţi mai avea brusc acces la iPod-uri sau DVD-uri. Imaginaţi-vă ceva similar cu ciocnirea de un asteroid.

Numai să nu-mi strice vacanţa...

Imaginea a fost împrumutată de la http://stirileprotv.ro/stiri/financiar/profetul-crizei-ii-da-dreptate-tatalui-comunismului-capitalismul-se-va-autodistruge.html

Capitalism fără muncă salariată. Tare!

2011-09-03T14:30:00.000+03:00

"Many companies have simply come to the conclusion that labor is just too expensive. We are moving increasingly into a labor-less society." E ultima chestie scăpată de un economist american, Bernard Baumohl, citat la http://www.huffingtonpost.com/2011/09/02/august-jobs-report-unemployment-rate_n_946337.html

V-aţi putea imagina un capitalism axat doar pe capital, nu şi pe forţă de muncă vândută în schimbul unui salariu? În definitiv, de ce nu? Realitatea bate doctrina, iar aceasta din urmă se poate remodela oricând. Wallerstein, spre exemplu, nu considera că munca forţată, neremunerată, n-ar putea fi compatibilă cu capitalismul. Ca să nu mai zic şi de alţii care puneau problema chiar în termenii aceştia (Robert Miles, Capitalism and unfree labour: anomaly or necessity?) http://www.google.com/books?hl=ro&lr=&id=dc4OAAAAQAAJ&oi=fnd&pg=PP8&ots=wj0SFn37Jo&sig=zIlkGqZU1iv3Gy_8leLvfiyMExw#v=onepage&q&f=false

Gândiţi-va puţin la capitalismul fără seceră, ciocan, dar cu mulţi, mulţi nervi de partea celor fără capital!

Imaginea a fost preluată de la http://hulshofschmidt.wordpress.com/2011/04/23/nothing-says-democracy-like-child-labor/

Cheney şi Lenin

2011-09-03T12:05:00.000+03:00

Cine s-a distrat în timpul liber citind ce a scris Lenin, atât înainte, cât şi după 7 noiembrie 1917 (stil nou), va remarca uriaşa onestitate de care dădea dovadă prietenul lui Troţki, sinceritatea cu care îşi ameninţa adversarii politici, identitatea dintre ceea ce gândea şi ceea ce afirma public. Lenin nu dorea să devină simpatic celor ce nu se găseau în aceeaşi gaşcă politică cu el, şi le spunea deschis ce-i aşteaptă după ce echipa lui de calători cu vagonul blindat pe ruta Lake Geneva - Finland Station va pune mâna pe putere. Pentru multe, foarte multe detalii, a se vedea http://www.marxists.org/archive/lenin/

La aproape un secol distanţa de Marea Revoluţie din Octombrie, Dick Cheney, un tip crescut din aceeaşi rădăcină politică cu Lenin şi Troţki (precursorul neo-conservatorilor americani), urmează să-şi publice memoriile. Precedentele lui ieşiri publice, din timpul mandatului de vicepreşedinte al SUA, şi de după, ne arată un tip la fel de onest şi deschis ca Lenin, fără nicio problemă în a se face antipatic, susţinându-şi consecvent principiile politice odioase. De pildă, nu renunţă să afirme că e un fan al torturii.

Similaritatea dintre atitudinea politică leninistă şi cea promovată de vicepreşedintele lui GW Bush e remarcată, ce-i drept, fără referirea pe care o fac eu la Lenin, şi de către Thomas Ricks, pe blogul lui de la Foreign Policy. http://ricks.foreignpolicy.com/posts/2011/09/02/cheneys_basically_honest_memoir

La cât de mulţi nebuni populează politica mondială, ataşamentul leninist nu ar trebui să surprindă. Ceea ce e realmente de groază, e faptul că totul se întâmplă în America...

Despre Dick Cheney, o scurtă istorie la http://en.wikipedia.org/wiki/Dick_Cheney
Poza este de la http://scrapetv.com/News/News%20Pages/Politics/pages-3/Cheney-has-mechanical-blood-pumping-device-in-chest-repaired-Scrape-TV-The-World-on-your-side.html

Muncă şi Capital: Back to the Future

2011-08-14T10:20:00.006+03:00

În urmă cu 150 de ani, nu exista ziua de muncă de 8 ore, asigurările sociale şi de sănătate erau doar un OZN, "contractele" dintre patron şi vânzătorul forţei de muncă constituiau "legea părţilor" şi statul n-avea de ce să le reglementeze, iar sindicatele reprezentau mai mult o idee decât organizaţii sociale combatante. În plus, Marx se îmbolnăvise înainte să poată termina al doilea volum din Capitalul.

Apoi, timp de peste un secol, în mod treptat, relaţia dintre Muncă şi Capital s-a civilizat, iar capitalismul şi-a asigurat argumentul ontologic benefic: el există pentru a crea (şi) o clasă de mijloc, situată masiv între polul lumpenilor şi cel al expropriatorilor. O spun faptele istorice, nu propaganda lui Ceauşescu. Pune-ţi mâna pe cărţi şi citiţi.

Michael Moore crede că, acum 30 de ani, Ronald Reagan şi grupul socio-politic care l-a adus la putere au dat startul întoarcerii în pre-istoria capitalismului. Postarea lui are titlul 30 Years Ago Today: The Day the Middle Class Died.

"America, from now on, would be run this way:
* The super-rich will make more, much much more, and the rest of you will scramble for the crumbs that are left.
* Everyone must work! Mom, Dad, the teenagers in the house! Dad, you work a second job! Kids, here's your latch-key! Your parents might be home in time to put you to bed.
* 50 million of you must go without health insurance! And health insurance companies: you go ahead and decide who you want to help -- or not.
* Unions are evil! You will not belong to a union! You do not need an advocate! Shut up and get back to work! No, you can't leave now, we're not done. Your kids can make their own dinner.
* You want to go to college? No problem -- just sign here and be in hock to a bank for the next 20 years!
* What's "a raise"? Get back to work and shut up!"

Adio, clasă de mijloc, în care - apropos - intraţi şi voi, ăia, ipocriţii, care vă miroase a "comunism" prin talk show-uri, între două intrări pe Facebook sau când mergeţi prin vacanţe sau weekend-uri lungi la Predeal, Paris şi Punta Cana.

Încă ceva: nu "comunismul" îmbrăcat în tricoul totalitar sovietic e reperul de azi. E outdated ca un motor în doi timpi, şi n-ar putea fi o alternativă nici măcar la un cheeseburger. Dacă vreţi să aflaţi unde ne găsim astăzi, din punct de vedere social-istoric, şi către ce am putea tinde, răsfoiţi lucrările lui Antonio Negri şi Michael Hardt, ca să înţelegeţi din ce e alcătuit în prezent Capitalul, ce reprezintă "Munca Imaterială" şi dacă faceţi parte din noul agent al progresului numit "multitudinea."

Vestea bună pentru "anti-comunişti" e că, la cele reproduse mai sus din textul lui Moore, nu există acum un antidot politic şi social, nu a apărut o organizaţie politică globală anti-sistem, iar lideri de acţiune, nici atât. Sunt doar nişte tipi prin Tottenham, Paris, Genova sau Seattle, care se enervează ocazional, după care acceptă din nou anestezia (totuşi, tot mai slabă) din partea sistemului.

Michael Moore n-are nici el o soluţie pentru Întoarcerea în Viitor a capitalului patologic şi primitiv, decât, cel mult, argumentul "noi suntem mai mulţi decât ei".

"It all began on this day, 30 years ago. One of the darkest days in American history. And we let it happen to us. Yes, they had the money, and the media and the cops. But we had 200 million of us. Ever wonder what it would look like if 200 million got truly upset and wanted their country, their life, their job, their weekend, their time with their kids back?"

E un argument în care nu cred.

Imaginea am împrumutat-o de la http://www.zimbio.com/Anti+Capitalism/articles/20/How+Capitalism+Counter+Evolutionary+Part

America, agonia Dreptei şi Sfârşitul Lumii

2011-08-13T22:12:00.008+03:00

Distracţia care a determinat a doua cădere economică a Planetei în mai puţin de cinci ani, şi care, tehnic vorbind, îşi are izvorul în refuzul Congresului Republican de a ridica limita de îndatorare a statului American, n-a fost decât un pretext al conservatorismului ce încă mai mişcă, pentru a-şi lovi adversarul ideologic.

Dreapta agonizează cam de pe la 1789 încoace. Moare greu şi, în tot acest timp, a îmbătrânit hidos. Conservatorismul, altă dată promotor al elitelor, aristocraţiei şi al unor tradiţii deloc bolnave, a devenit, în decurs de două secole, un mutant fascistoid, incapabil să mai producă teze, principii şi aspiraţii care să atragă majorităţi. În forma sa actuală cea mai extremă, conservatorismul din S.U.A. nu mai are nici măcar teoreticieni de talia unor Edmund Burke sau de Tocqueville. Preotul-şef al Dreptei americane e primitivul radiohost Rush Limbaugh, iar gladiatorii politici cu pretenţii de Casa Albă îl fac pe rudimentarul intelectual Ronald Reagan să pară un gigant adevărat (nu unul cosmetizat, cum îl omagiază fanii lui de azi).

În ţara care a trimis o armată de oameni pe Lună (ca să le arate ruşilor ce înseamnă superioritatea tehnologică) şi la Stockholm (ca să ridice cele mai multe Nobel-uri), există o ameninţare de revenire la Evul Mediu. În privinţa asta, Stânga americană e de vină. O Stânga mult mai slabă decât cea din Europa, dar care-i scoate totuşi pe pretinşii conservatori puritani din toate minţile, atunci când le vântură prin faţa ochilor chestii gen: homosexualitate, un ateism agresiv, "dreptul la suicid", avorturi, egalitate (poftim????), căsătoria gay, pretenţia aceleiaşi minorităţi sexuale de a înfia copii, libertatea de exprimare (mă rog, chestie veche, dar la fel de generatoare de migrene şi în 2011)..., şi încă ceva... însăşi democraţia. Nici asta nu mai e bună, fiindcă a devenit "comunistă", "socialistă", "desene animate" etc.

Asta e Dreapta: pierde de două sute de ani în continuu, dar nu moare; decât, eventual, cu duşmanul de idei de gât. A devenit o minoritate tot mai mică, are spasme şi dă violent din picioare, iar în 2012 îşi propune să preia puterea totală în stat, iar, pentru asta, Obama nu trebuie să amelioreze situaţia socială a fostei clase de mijloc americane nici măcar cu un deget. Pentru acest motiv e nevoie ca bugetul federal să nu mai dea bani la amărâţi. Culmea e că, în nebunia lor cea mai recentă, Republicanii au ajuns să lovească în chiar conservatorii de business, care nu mai pricep nimic, în afară de faptul că pieţele se clatină sub ei ca un cutremur capabil să-i înghită pe toţi, fiincă într-o criză fără oprire ca aceasta prin care trecem s-ar putea să nu mai poată câştiga (economiceşte) nimeni nimic.

Nu m-ar deranja mizeria internă americană, dacă s-ar consuma exclusiv în mlaştina politico-ideologică delimitată de două oceane. Dar, după cum am scris-o de la începuturile acestui blog, orice se petrece în America, ajunge să se răspândească pe toată Planeta. Iar un suicid istoric de masă în America poate duce şi la Sfârşitul Lumii. Aşa cum o ştim.

Imaginea vine de la http://olramrekkof.deviantart.com/art/mr-ugly-face-211937434

UPDATE:

Ceea ce scriam ieri: Nevroza politică a Republicanilor a lovit în cel mai relevant grup de suporteri ai lor: marele business.

"In a column in The Washington Post on Friday, Bill Gross, who runs the giant bond-trading firm Pimco, lashed out at Republicans and “co-opted Democrats” for setting aside widely accepted economic theory. “An anti-Keynesian, budget-balancing immediacy imparts a constrictive noose around whatever demand remains alive and kicking,” he wrote. “Washington hassles over debt ceilings instead of job creation in the mistaken belief that a balanced budget will produce a balanced economy. It will not.” Restul articolului este la http://www.nytimes.com/2011/08/13/business/economy/voices-faulting-gop-economic-policies-growing-louder.html?_r=1

Sino-scepticismul lui Fareed Zakaria

2011-07-07T08:54:00.004+03:00

Realizatorul emisiunii Global Public Space de pe CNN e remarcabil nu doar prin cultura, eleganţa şi căldura pe care le etalează săptămânal, dar şi prin uluitorul stil în care analizează fenomenele geopolitice ale momentului. Citindu-i cărţile şi ascultându-i comentariile televizate, constaţi că mai toate concluziile, tezele şi previziunile pe care le formulează sunt întemeiate, de cele mai multe ori, pe abundente cifre statistice şi raţionamente ultra-simplificatoare. În locul unor analize sofisticate şi subtile, Fareed Zakaria oferă deschideri lejere către fapte şi concluzii atât de evidente, încât te întrebi cum naiba de nu le-ai observat/dedus şi tu până în acel moment.

Aparentul bun-simţ al acestui tip analitic ascunde însă capcane. Simplificările cu care operează Zakaria ni-l dezvăluie, până la urmă, ca pe un propagandist isteţ (ca mulţi alţii, de altfel, dar cu un stil propriu) care seduce cu scopul de a te determina să-i preiei ideile, fără o judecată proprie. Şi are succes.

Zilele trecute a scris un eseu în aceeaşi notă de şcoală primară, cu titlul Why the 21st Century will not belong to China. Eu înţeleg perfect că America e deranjată de ascensiunea Chinei, bazată pe cea mai spectaculoasă dinamică de dezvoltare din toată istoria omenirii. O Chină capitalistă, condusă politic comunist, cu tendinţa de a deveni, în scurt timp, prima putere economică mondială, reprezintă o palmă dureroasă pentru învingătoarea Uniunii Sovietice în Războiul Rece. De aceea, pe lângă o serie de admiratori ai vitezei de dezvoltare chineze, apar şi propagandiştii care insistă pe ideea că Beijing-ul pute, iar Washington-ul e Aqua di Gioia, de Armani.

Aşa încât, în loc să se mobilizeze pentru a contracara efectiv neîntruptele salturi înainte ale Chinei, Statele Unite trăiesc plăcerea auto-consolării ideologice, cum că ăia, de fapt, n-o să le depăşească în veci. De parcă totul se reduce la un meci Steaua - Dinamo, în care n-ai voie să "ţii" cu adversarul, evident, mai bun decât tine, fiindcă are tricoul murdar de drepturi ale omului încălcate şi de aceleaşi rebuturi ale capitalismului pe care le-ai înregistrat şi tu (polarizări şi inechităţi sociale, mediu înconjurător făcut praf, corupţie etc.).

"China is not going to be the dominant power of the 21st century for three reasons: economic, political and geo-political", decretează Fareed. OK. Mult succes!

Câteva extrase:

"...there are massive inefficiencies built into the Chinese economic system. They have a huge property bubble. Their growth is highly inefficient. In terms of foreign direct investment, China attracts every month what India takes in every year. Still China only grows two percentage points faster than India.
In other words, if you think about the quality of Chinese growth, it’s not as impressive as it appears. They are undertaking massive investments - huge numbers of airports, eight-lane highways and high-speed rail. But if you look at what you are getting in terms of the return on investment it is not as impressive."
"China is a country ruled by a political system that is in crisis.
It is unclear whether the next succession that China goes through will look anything like this current one. China has not solved the basic problem of what it is going to do when it creates a middle class and how it will respond to the aspirations of those people.
When Taiwan went through a similar process, what you saw was a transition to democracy; when South Korea went through it, you saw a transition to democracy. These were not easy periods. They were fairly bloody and chaotic."

"People like to talk about the rise of Asia. [inclusiv el însuşi, dar uită s-o spună] But there is no such thing as Asia. There’s China; there’s Japan; there’s India. And they don’t much like each other.
You are going to find that as China rises there is going to be a spirited response in India, Japan, Indonesia, Vietnam, South Korea and others. You already have begun to see the stirrings of this. China is not rising in a vacuum. It is rising on a continent in which there are many, many competitors."

"So don’t believe that the Chinese are these strategic masterminds and we are bumbling. We have managed to bumble our way to a rather advanced position despite the challenges from the Kaiser’s Germany, from the Soviet Union and from Nazi Germany.
In fact, I think what you will find is that the United States and North America are creating an extraordinary model in this new world.
We are becoming the first universal nation, a country that draws people from all parts of the world - people of all colors, creeds and religions and finds a way to harness their talent and build a kind of universal dream. It happens over here and it draws together people from all over the world.
Don’t lose faith in free and open societies."

Vai de zilele voastre...

Fareed şi-a publicat eseul şi pe Facebook, iar cineva, un oarecare Renato R. Lacerda, a comentat în următoarea manieră: "I'm a big Fareed's fan but this analysis was too simplistic and quite unimaginative. To say that things can not ever happen because it never did before is history is quite stupid. Also, it is true that the USSR experiment failed. But to say in the face of all the current economics facts that the USA free market experience is a guaranteed success is not a very smart thing to say. We as a planet are still to find a political/economical model that is stable in the long term. Usually Fareed is very good in pointing this but somehow on this analysis this major point was completely ignored. A weird american ufanism was the culprit."

Nu toată lumea e proastă. Din fericire.

Poza e de la http://dmacc5022.wordpress.com/2010/08/06/fareed-zakaria-returns-anti-defamation-league-award-over-ground-zero-mosque/

Blogger-ul de serviciu. Azi: David Rothkopf

2011-06-18T18:58:00.005+03:00

"...one of the main messages of modern international affairs comes through loud and clear: Nukes pay. From Pyongyang to Tehran, enterprising leaders know that the easiest way to boost your country's profile, gain political leverage, and win cash and prizes is to toss a little enriched uranium in the old Cuisinart, let the satellites take a few snaps, and start rattling your radioactive saber."

(Din articolul If Greece had nukes, they would be bailed out by now, postat de David Rothkopf pe blogul lui de la Foreign Policy).

Corect! Diferenţa dintre Ahmadinejad şi Băsescu rezidă în zero focoase nucleare, dar în ambiţia primului de a le avea cu orice preţ.

Oricât de nefrecventabil ar fi liderul de la Teheran - de la vestimentaţia cu care n-ar putea fi primit la Plaza Athénée din Paris, până la dosarul său în materie de drepturile omului, generator de spume la gură - Washington-ul ÎL BAGĂ ÎN SEAMĂ, ÎL RESPECTĂ ŞI CHELTUIEŞTE ENORME CAPITOLE BUGETARE PENTRU A-L CONTRACARA - ATENŢIE - NU PENTRU A-L UCIDE... Dacă defunctul lider terorist aruncat în mare era doar echivalentul unui bătăuş de Bronx, Ahmadinejad e un Al Capone la puterea Uraniu 235.

Asta contează. În absenţa unei ambiţii mărturisite şi credibile de a deveni o putere nucleară, nici nu poţi exista pe harta politică a lumii.

Poza a fost preluată de la http://www.mediaite.com/online/david-rothkopf-goes-too-far-with-send-tea-party-to-afghanistan-joke/

Constituţia SUA şi fotbalul american

2011-06-16T17:19:00.011+03:00

Continuă să mai existe "deştepţi" care fac, evlavios, trimitere la Constituţia SUA, atunci când vor să se dea mari în faţa prostimii.

"Deştepţii" nu pricep că, pe fond, între Constituţia lui Ceauşescu din 1965 şi cea americană, nu existau - forţând puţin nota - decât diferenţe de structură şi stil. Ceea ce a făcut însă ca Legea fundamentală americană să fie bună de dat exemplu a fost asumarea practică, de către fiecare Putere în stat (prin persoanele din care a fost alcătuită de-a lungul a peste 200 de ani), a atribuţiilor constituţionale proprii, în aşa fel încât între aceste Puteri să existe, în permanenţă, neîncredere, echilibru şi control reciproc. În afara acestei asumări, orice Constituţie de pe planeta asta rămâne o simplă broşură, iar ţara respectivă o republică cvasi-bananieră.

Din ce în ce mai mult, în ultimii 50 de ani, dar, mai cu seamă de la fatidica dată de 11 septembrie 2001 încoace, Constituţia Statelor Unite a dobândit forma ovală a balonului de fotbal american, cu care cele două mari tabere ideologice de acolo joacă o nesfârşită partidă pe viaţă, moarte şi pe supremaţie naţională şi globală. Cine nu crede, să citească lucrarea lui John Dean "Broken Government: How Republican Rule Destroyed the Legislative, Executive, and Judicial Branches", procurabilă de la http://www.amazon.com/Broken-Government-Republican-Destroyed-Legislative/dp/B001VEHZTS/ref=sr_1_5?ie=UTF8&qid=1308234519&sr=8-5

Cine n-are timp, şi vrea ceva mai schematizat, îl trimit la acţiunea în justiţie introdusă de un grup de congressmeni împotriva lui Obama, cu privire la neconstituţionalitatea operaţiunilor militare desfăşurate de SUA împotriva Libiei. Pe cine-l aud că "Gaddafi e un tiran" şi că "intervenţia americană e morală", îl bag nemijlocit în mă-sa, fiindcă înseamnă că n-a priceput nimic.

Articolul I Secţiunea a 8-a din Constituţia americană şi War Powers Act din 1973 stabilesc în competenţa Congresului atribuţia de a declara război, precum şi posibilitatea excepţională ca Preşedintele să iniţieze operaţiuni militare fără autorizarea Legislativului, dar nu mai mult de 60 plus încă cel mult 30 de zile. După care trebuie să vină în Congres şi să solicite aprobarea de continuare sau o declaraţie formală de război.

Depăşind performanţele în materie de neconstituţioalitate ale lui Bush jr. şi ale neoconservatorilor, Obama loveşte militar Libia şi, cu piciorul, mingea de fotbal numită Constituţia SUA. Iată câteva consideraţii din acţiunea congressmenilor americani (Democraţi şi Republicani, în egală măsură), de la http://kucinich.house.gov/UploadedFiles/Libya_Complaint_Master.pdf:

"31. On March 19, 2011, at approximately 3:00 p.m. EDT, President Obama ordered U.S. forces to attack the armed government forces of Libya.
32. Before attacking the government of Libya, President Obama did not seek or receive a declaration of war from Congress.
33. Before attacking the government of Libya, President Obama did not seek or receive approval of Congress in any form.
34. Subsequent to the start of military operations in Libya, the Obama Administration stated that, as a policy, the President did not consider himself bound to consult with Congress or receive its approval for military operations like those ordered in Libya.
35. U.S operations in Libya now include all of the classic elements of a war, including but not limited to close combat support, bombing of Libya’s capital and key Libyan military assets, and commitment of U.S. personnel to ground operations to assist the rebel forces in the Libyan civil war.

44. Libya did not attack the United States or any NATO member.
45. Libya has not been cited as a threat to the United States or any NATO member.

48. The Administration never received the approval of Congress for committing U.S. military forces to the NATO operation in Libya.
54. According to public reports, U.S. personnel with Army Special Forces units and the Central Intelligence Agency (CIA) are on the ground in Libya to assist the rebel forces. Interview by Bill O’Reilly with Ret. Col. David Hunt, U.S. Army, and Lt. Col. Tony Shaffer, Former U.S. Army Intelligence Officer, on The O’Reilly Factor (Mar. 24, 2011).

57. President Obama has confirmed that the Libyan War is not a response to a direct threat to the United States or even an effort to combat terrorism.
58. Indeed, on March 28, 2011, President Obama described the Libyan civil war as one of the “times . . . when our safety is not directly threatened, but our interests and our values are.” President Barack Obama, Address to the Nation on Libya (Mar. 28, 2011).
74. A U.N. resolution does not abrogate or change the obligation of President Obama to obtain a declaration of war under Article I, Section 8, Clause 11 of the Constitution.
75. The Obama Administration has denied that the Libyan operations are a war and, on March 24, 2011, White House Spokesman Jay Carney stated that the Administration had defined these combat operations as “a time-limited, scope-limited military action.”
76. “Time-limited, scope-limited” military actions are not referenced in the U.S. Constitution or the constitutional convention debates.

108. In a March 21, 2011 report to Congress, President Obama claimed authority for U.S. military action in Libya pursuant to his “constitutional authority to conduct U.S. foreign relations and as Commander in Chief and Chief Executive.” Letter from President Barack Obama to Speaker of House of Representatives and President Pro Tempore of Senate (Mar. 21, 2011), available at http://www.whitehouse.gov/the-pressoffice/2011/03/21/letter-president-regarding-commencement-operations-libya.
109. This policy is also evident in the April 1, 2011 opinion of the Justice Department’s Office of Legal Counsel (OLC), entitled “Authority to Use Military Force in Libya.”
110. The OLC opinion clearly states that no congressional approval is required under the President’s “broad constitutional power” to commit to combat operations in countries like Libya.
111. The OLC opinion further states that a U.N. Security Council resolution expands the power of the President because the President has a distinct obligation to enforce such U.N. resolutions.

137. Instead of complying with the War Powers Resolution, the White House supports a bill introduced in the Senate that is not an authorization but simply a statement of support and request for some level of conferral by the White House. See S. Res. 194, 112th Cong. (2011), available at http://mccain.senate.gov (select “Press Releases,” then “5/23/2011”).
138. In public comments, White House Press Secretary Jay Carney has stated that it is sufficient for the President to have “consult[ed]” with a few members and that, while not asking for authorization, the President would “welcome an expression of support from Congress” in the form of the aforementioned resolution introduced in the Senate. Jay Carney, White House Press Secretary, Press Briefing (May 20, 2011).
139. On May 20, 2011, President Obama sent a letter to congressional leadership informing it that his Administration concluded that the War Powers Resolution does not apply to the U.S. involvement in Libya because of the limited nature of that involvement. See Jake Tapper, White House on War Powers Deadline: Limited Role Means No Need to Get Congressional Authorization, ABCNEWS.com (May 20, 2011, 7:14 PM), http://blogs.abcnews.com/politicalpunch/2011/05/white-house-on-war-powers-deadlinelimited-
us-role-in-libya-means-no-need-to-get-congressional-autho.html.140. Specifically, President Obama stated that the War Powers Resolution does not apply because:
U.S. participation has consisted of: (1) non-kinetic support to the
NATO-led operation, including intelligence, logistical support, and
search and rescue assistance; (2) aircraft that have assisted in the
suppression and destruction of air defenses in support of the no-fly
zone; and (3) since April 23, precision strikes by unmanned aerial
vehicles against a limited set of clearly defined targets in support
of the NATO-led coalition's efforts.
Id. (quoting the President’s May 20, 2011 letter)."

Cam aşa arată o minge de fotbal american...

Bibliografie obligatorie:

http://en.wikipedia.org/wiki/Article_One_of_the_United_States_Constitution#Section_8:_Powers_of_Congress

http://en.wikipedia.org/wiki/War_Powers_Resolution

Poza a fost preluată de la http://blog.christianitytoday.com/ctpolitics/2009/03/supreme_court_d_1.html

Satanism juridic

2011-05-31T18:06:00.006+03:00

Tema e controversată - juridic, politic, etic, militar şi informativ -, dar are şi o componentă umană, pur şi simplu. La care toţi ar trebui să medităm, "ca să nu fim sau să ajungem ca ei." Când spun "ei", mă gândesc, de pildă, la cei ce au folosit avioane de pasageri în chip de arme devastatoare, sau la orice alt grup care nu acceptă decât propriile lui reguli în tratarea altora, nu şi pe cele ale unei lumi civilizate.

Tema căreia îi asociez formula de "satanism juridic" priveşte "interogarea dezvoltată" a suspecţilor de terorism. În loc de "tortură", am folosit intenţionat eufemismul ce a făcut carieră în Memo-urile consultanţilor din Departamentul american al Justiţiei.

Cineva (nu un jurist, dar nu asta are importanţă) a mers mai departe în privinţa justificării torturilor, comiţând o postare cu titlul Waterboarding is Not Unconstitutional, pe blogul conservator umplut cu steroizi, American Thinker.

Individul susţine că "The Constitution does not forbid the infliction of physical pain on another person to force his compliance with certain courses of action. The Bill of Rights says specifically that no person "shall be compelled in any criminal case to be a witness against himself" and it also bans cruel and unusual punishments. It is therefore unconstitutional to use torture to (1) force somebody to confess to a crime, or (2) as a punishment."

Să-i fie de bine, lui, familiei din care face parte şi Constituţiei la care - pentru bune motive - o tot mai mică parte a planetei priveşte cu poftă!

Spre deosebire de o lege fundamentală proiectată undeva la finele sec.18, constituţiile adoptate după 1948 sunt mai bine articulate în privinţa subiectelor de genul celui legat de tortură. Astfel, dacă, potrivit opiniei de mai sus, Constituţia Statelor Unite îngăduie recursul la tortură în scopul smulgerii unor informaţii de la potenţiali terorişti, în art.22 alin.2 din Constituţia României scrie - sec şi fără latitudini de interpretare - că nimeni nu poate fi supus torturii. Pentru indiferent ce motiv.

Ceea ce înseamnă că, atât România, cât şi multe alte ţări de pe glob, au înţeles să depăşească America la capitolul respect faţă de fiinţa umană - indiferent cât de infectă ar fi aceasta (fiinţa, nu America) -, preluând, pur şi simplu, un text din documentele internaţionale în materia drepturilor omului (cu efect de prevalenţă faţă de prevederile propriilor lor constituţii).

Deşi SUA au semnat şi ele aceleaşi acte internaţionale, Constituţia americană beneficiază de o protecţie ermetică în faţă dispoziţiilor de drept internaţional, pe care nu le poate internaliza. De ce? Răspunsul îl primim de la acelaşi autor într-o altă postare primitivă, de pe acelaşi blog, intitulată Dear 'World Community': You Are Not Our Equals.

Aşa e. Are dreptate. O mare parte a restului lumii, cu multele ei mizerii, imperfecţiuni şi erori politice grave, chiar nu-şi propune să egaleze America în anumite puncte (excepţie făcând China, pentru care "a egala SUA" reprezintă o ţintă modestă, în condiţiile în care o va putea oricum detrona, în curând, din poziţia de primă putere economică a lumii).

Devorez, cu toată pasiunea mea pentru drept, deciziile istorice ale Curţii Supreme americane, opiniile separate ale unor judecători fără egal - de la Brandeis, la Brennan, şi de la Douglas, la Warren - (care au scris, astfel, istorie), biografiile şi cărţile lor monumentale, în care bunul simţ juridic nu e aproape niciodată anulat de concepţiile ideologice pe care au înţeles să le adopte în viaţă şi profesie. Şi chiar atunci când o dogmă ajunge să prevaleze, ea nu e niciodată vreo mostră de satanism juridic.

Dar nimeni întreg la minte (nici chiar în SUA) nu poate constituţionaliza tortura decât cu consecinţa recunoaşterii explicite că a aderat la valorile celor pe care vrea să-i vadă torturaţi. În definitiv, un document juridic poate suporta orice, inclusiv transformarea inumanului în normă înzestrată cu forţă legală. Numai că, atunci când se ajunge la forme de satanism juridic, acesta trebuie recunoscut deschis, fără justificări ipocrite şi pretenţia că eşti superior altora. Fiindcă n-ai cum să fii.

Brennan, Brandeis, Douglas, Warren s-ar răsuci în mormânt, văzând tortura protejată constituţional. Sau numai şi teoretizată constituţional.

Cele două mizerii pot fi citite la http://www.americanthinker.com/2011/05/dear_world_community_you_are_n.html şi

http://www.americanthinker.com/william_a_levinson/ Dacă ăla le-a scris fără să i se aplece, înseamnă că le poate citi oricine.

Imaginea este preluată de la http://rogerhollander.wordpress.com/category/current-posts/a-rogers-original-essays/about-torture/

Scurtă istorie a economiei americane. Asaltul neo-faraonilor

2011-05-30T14:15:00.008+03:00

Înainte de 1989, ne plăceau filmele americane, cu familii in care adulţii aveau fiecare maşina lui, copiii învăţau la şcoli bune (atunci când nu erau personaje negative, care se drogau şi omorau), iar fiecare familie locuia intr-o casă spaţioasă, cu un gazon în faţă, pe verdele căruia vânzătorii de ziare aruncau, dimineţile, teancul de lecturi destinate copiosului mic dejun.

După 1989, imaginea de mai sus a fost cel mai bine sintetizată în enervant de lungul şi pedo-eroticul serial "Beverly Hills 90210".

În limbajul comun, se cheamă "clasă de mijloc", adică rezultatul social al conceptului ideologic "Welfare State", foarte combătut de băieţii cu carte de la Ştefan Gheorghiu, pentru motive lesne de înţeles. Pentru cine tot nu pricepe, clasa de mijloc occidentală reprezenta atunci, în plin Război Rece, alternativa seducătoare la confuzul (ca să nu zic mai mult) "socialism real" din Est, spaima celor ce se pretindeau a-l fi înţeles pe Marx şi, mai ales, pe Lenin, fără să fi auzit măcar de Eduard Bernstein, pe care însă erau obligaţi să-l urască, laolaltă cu toţi ceilalţi deviatori social-democraţi. Fiindcă, extinzându-se şi împingând tot mai mult spre extreme grupurile celor foarte săraci şi foarte bogaţi, această clasă situată între polarităţi dădea naştere unei societăţi a veritabilei abundenţe, cu acces facilitat celei mai mari părţi a populaţiei la joburi, consum, proprietate, învăţământ, securitate socială şi afirmare individuală.

Altfel decât un produs al "pieţei", clasa mediană a reprezentat opera guvernelor, într-o tradiţie care a început cu Bismarck, a continuat spectaculos cu Roosevelt şi a ajuns cel mai aproape de idealul lui Marx în Suedia, sub, probabil, cea mai lungă guvernare social-democrată din istorie.

Apoi, treptat, inclusiv în zilele noastre, de toate astea s-a ales şi se alege prafu' în continuare.

Robert Reich, fostul ministru al muncii din Administraţia Clinton, creionează parcursul unei societăţi şi al unei economii pe care, dacă era normal la cap, orice partid comunist din Est, începând cu cel al URSS, ar fi trebuit să-l adopte în locul lagărelor şi al pretenţiei absurde de legatari ai lui Marx.

"During three decades from 1947 to 1977, the nation implemented what might be called a basic bargain with American workers. Employers paid them enough to buy what they produced. Mass production and mass consumption proved perfect complements. Almost everyone who wanted a job could find one with good wages, or at least wages that were trending upward.During these three decades everyone’s wages grew — not just those at or near the top.Government enforced the basic bargain in several ways. It used Keynesian policy to achieve nearly full employment. It gave ordinary workers more bargaining power. It provided social insurance. And it expanded public investment. Consequently, the portion of total income that went to the middle class grew while the portion going to the top declined. But this was no zero-sum game. As the economy grew almost everyone came out ahead, including those at the top.

The pay of workers in the bottom fifth grew 116 percent over these years — faster than the pay of those in the top fifth (which rose 99 percent), and in the top 5 percent (86 percent). Productivity also grew quickly. Labor productivity — average output per hour worked — doubled. So did median incomes. Expressed in 2007 dollars, the typical family’s income rose from about $25,000 to $55,000. The basic bargain was cinched.The middle class had the means to buy, and their buying created new jobs.

The Great Prosperity also marked the culmination of a reorganization of work that had begun during the Depression. Employers were required by law to provide extra pay — time-and-a-half — for work stretching beyond 40 hours a week. This created an incentive for employers to hire additional workers when demand picked up. Employers also were required to pay a minimum wage, which improved the pay of workers near the bottom as demand picked up.When workers were laid off, usually during an economic downturn, government provided them with unemployment benefits, usually lasting until the economy recovered and they were rehired. Not only did this tide families over but it kept them buying goods and services — an “automatic stabilizer” for the economy in downturns.

Perhaps most significantly, government increased the bargaining leverage of ordinary workers. They were guaranteed the right to join labor unions, with which employers had to bargain in good faith. By the mid-1950s more than a third of all America workers in the private sector were unionized. And the unions demanded and received a fair slice of the American pie. Non-unionized companies, fearing their workers would otherwise want a union, offered similar deals.

Americans also enjoyed economic security against the risks of economic life — not only unemployment benefits but also, through Social Security, insurance against disability, loss of a major breadwinner, workplace injury and inability to save enough for retirement. In 1965 came health insurance for the elderly and the poor (Medicare and Medicaid). Economic security proved the handmaiden of prosperity. In requiring Americans to share the costs of adversity it enabled them to share the benefits of peace of mind. And by offering peace of mind, it freed them to consume the fruits of their labors.

The government sponsored the dreams of American families to own their own home by providing low-cost mortgages and interest deductions on mortgage payments. In many sections of the country, government subsidized electricity and water to make such homes habitable. And it built the roads and freeways that connected the homes with major commercial centers. Government also widened access to higher education. The GI Bill paid college costs for those who returned from war. The expansion of public universities made higher education affordable to the American middle class.

Government paid for all of this with tax revenues from an expanding middle class with rising incomes."

Frumos. Dar a trecut. Probabil, pentru totdeauna...

Fiindcă, de acum înainte, beneficii similare celor de mai sus trebuie să profite exclusiv unei mici, meschine şi periculoase plăpumi sociale, alcătuită nu din capitalişti (sa fim serioşi!), ci din neo-faraoni egipteni, care investesc puţin, produc scheme financiare în loc de mărfuri, nu riscă deloc şi acumulează enorm, într-un joc nu doar cu evidentă sumă zero, dar cu o de neoprit tendinţă de alunecare spre minus a celor pe costurile cărora neo-faraonii câştigă şi acumulează. Într-un fel, e ca în curtea şcolii: nu vrei ca toţi copiii să fie îmbrăcaţi la fel de bine ca tine, fiindcă atunci nu te mai distingi de ei şi nu-i mai poţi dispreţui în voie.

Încă ceva: spre deosebire de capitaliştii sec.18-20, neo-faraonii nu mai au azi nevoie de ideologi care să le justifice demersurile economice şi să le valideze pretenţiile de legitimitate, fiindcă, dacă atunci, o asemenea necesitate deriva din teama de a nu te trezi cu bizonii peste tine, în casă, în prezent, Statul a fost privatizat complet de urmaşii moderni ai lui Ramses III, asigurându-le toată protecţia necesară. În caz că ar mai fi trăit în sec.21, Smith, Ricardo şi Hayek ar fi murit de foame...

Articolul integral este la http://robertreich.org/post/5993482080
Despre Welfare State, informaţii multe la http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state
Caricatura am preluat-o de la http://criticalppp.com/archives/17124

O poreclă perfectă: "Premierul Gaga"

2011-05-26T12:43:00.004+03:00

Porecla o dă David Rothkopf şi îl vizează pe Netanyahu, cu trimitere la maniera comic-penibilă (dacă nu chiar coreeano-ceauşistă) în care i-a fost aplaudat discursul de sfidare a Biroului Oval, de către chiar aleşii ţării în fruntea căreia se află Sfidatul Obama.

Ca o sală arhiplină la un concert marca "Lady Gaga"... "The U.S. Congress whooped and hollered and leapt to their feet so often for Netanyahu that you expected at any moment they would surge forward and turn the well of the House into a mosh pit. And despite that and the fact that the theme song for the event could easily have been "Bad Romance," these not-so-little monsters were actually not going wild for a pop star but for a politician so out-of-touch with the moment and the views of even the majority in his own country that he might well be known as Prime Minister Gaga. "

David Rothkopf e orice altceva decât un liberal extrem. Specialist de calibru în relaţii internaţionale, fost director executiv la Kissinger Associates şi funcţionar în Administraţia Clinton, iar, actualmente, un apreciat consultant în problematica transformărilor globale, Rothkopf dispune de luciditatea pe care nu o găsim în armata de critici ai politicii Israelului.

Ceea ce-i permite să scrie că "While one hopes the prime minister enjoyed himself, he would be wise not to either read too much into the reaction or look for it to have any lasting consequence. Because yesterday's display of kabuki political theater was not about him ... or even about Israel.

The speech was about Obama. It was arranged by Republicans for purely domestic political reasons and when Republicans cheered it was to say to evangelical Christian and Jewish supporters of Israel, "See, we love you the most." And when Democrats stood up, it was to say, "The president didn't mean any harm with that remark about the 1967 borders." Their applause couldn't possibly have had anything to do with America's long-term interests in a peaceful, sustainable, two-state solution or they would have been sitting on their hands the whole time.

Because Netanyahu continues to mistake intransigence for strength in a situation in which old formulations actually put Israel at much greater risk."

Dincolo de motivaţia despre care Rothkopf crede că a inspirat reacţia de simpatie supra-exagerată a celor din Congresul american, eu cred că a fost foarte prezentă teama congressmenilor şi senatorilor de a nu fi notaţi cu "minus" de reprezentanţii AIPAC aflaţi în tribună, în caz că n-ar fi aplaudat disciplinat ori de câte ori Premierul Gaga rostea extrase din dogmele unei politici ce s-a născut pe 14 mai 1948... Scrie aici de ce http://en.wikipedia.org/wiki/American_Israel_Public_Affairs_Committee#Aims_and_activities

Pentru AIPAC, distincţia operată de Rothkopf, între putere şi intransigenţă, chiar nu are importanţă...

Textul complet al analizei lui Rothkopf se găseşte la http://rothkopf.foreignpolicy.com/posts/2011/05/25/the_netanyahu_and_obama_speeches_prime_minister_gaga_vs_a_son_of_the_empire

Despre Rothkopf, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/David_Rothkopf

Imaginea vine de la http://www.informatiazilei.ro/lady-gaga-na%C8%99te-in-born-this-way%E2%80%99%E2%80%99

Puterea reală şi genuflexiunile

2011-05-25T13:01:00.008+03:00

Săptămâna trecută, Obama a spus, în auzul Planetei, ceea ce cam fiecare Preşedinte american, de la Nixon, la Bush jr., a zis-o, într-un cadru privat, primilor miniştri de la Tel Aviv, începând cu Golda Meir, până la Netanyahu: ceva dulce despre nostalgia frontierelor din 1967, legat de începutul şi, mai ales, sfârşitul lui Milhemet Sheshet Ha Yamim, pe româneşte, Războiul de şase zile. Detalii istorice, la http://en.wikipedia.org/wiki/Six-Day_War

Apoi, Obama s-a dus la sediul AIPAC, organizaţia de PR a Israelului, de la Washington, spunându-le, de la obraz, că "we cannot afford to wait another decade, or another two decades, or another three decades, to achieve peace. The world is moving too fast." Mai ales chestia cu lumea care se mişcă cu viteză warp a avut darul să nemulţească ansamblul finanţatorilor conservatori ai congressemenilor şi senatorilor americani.

După care a urmat show-ul lui Netanyahu în Congresul SUA. Harry Reid, presupusul purtător de cuvânt al lui Obama din Senat, îşi lăsase deja şeful în aer, dezavuând public ideea cu graniţele şaizecişaptiste. Cuvântarea premierului alb-albastru a determinat o incredibilă paradă de aplauze cu genuflexiuni din partea reprezentanţilor şi senatorilor aflaţi în sală.

A fost demonstraţia de forţă, publică, grosolană prin textul discursului şi ameninţătoare prin simbolistica genuflexiunilor (pe deplin compatibilă cu insolenta trimitire făcută de Obama la anul 1967), realizată chiar pe terenul propriu al Americii. A fost gestul de manifestare explicită a puterii reale în privinţa politicii externe americane.

Nu e nevoie de niciun fel de teorii ale conspiraţiei, dacă priveşti clipurile din postarea lui Glenn Greenwald: http://www.salon.com/news/opinion/glenn_greenwald/2011/05/24/israel?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+salon%2Fgreenwald+%28Glenn+Greenwald%29 Nu cred că poate exista o mai clară dovadă a captivităţii americane în faţa unui stat pentru a cărui înfiinţare - culmea - sovieticii lui Stalin se bătuseră cel mai mult, la vremea lor.

Indiferent ce a urmărit Obama, şi chiar dacă opoziţia uriaşă la "1967" va determina, până la urmă, replierea Preşedintelui SUA, făcându-l să priceapă că viteza cu care se mişcă lumea e dictată din alte părţi, iar nu de la Washington, există totuşi o consecinţă periculoasă: Obama, vorbind public, a fost auzit de circa 1,2 miliarde de musulmani, de Ahmadinejad, de Hamas, de "tinerii revoluţionari" ai "Primăverii Arabe", de Putin şi de băiatu' ăla care conduce Turcia...

Pentru o informare corectă, Netanyahu a mai spus şi ceea ce scrie aici http://www.realitatea.net/netanyahu-dispus-la-compromisuri-dureroase-pentru-o-pace-durabila-cu-palestinienii_838452.html, dar aş vrea să văd ceva mai concret...

Fiindcă şi Netanyahu ştie că subiectul "1967" a fost auzit la Teheran şi în Gaza...

Poza a fost luată cu împrumut de la http://www.alatestdailynews.com/obama-israeli-netanyahu-rejects-obama-%E2%80%991967-borders%E2%80%99-view.html

America şi speranţa a doi dintre militarii ei

2011-05-14T23:19:00.005+03:00

Wayne Porter şi Mark Mykleby, primul, căpitan, celălalt, colonel, în arme diferite ale forţelor armate americane, au scris un eseu destinat să reflecte crezul lor în nişte State Unite orientate spre propriile lor fracturi - sociale, economice şi morale -, iar nu spre dominaţia lumii.

Reuniţi sub pseudonimul "Mr.Y" (mai degrabă ca un duo de muzică pop, decât ca o replică la conspirativul "X" adoptat de George Kennan, într-un articol programatic al Războiului Rece, apărut în urmă cu peste şase decenii), Porter şi Mykleby aerisesc atmosfera pestilenţială din dezbaterea publică de peste Ocean, propunând A NATIONAL STRATEGIC NARRATIVE, pe care Woodrow Wilson Center s-a grăbit să le-o aprecieze, oferindu-le găzduire la http://www.wilsoncenter.org/events/docs/A%20National%20Strategic%20Narrative.pdf

Atenţie! Cei doi ofiţeri nu propun o strategie "militară" sau de "securitate naţională", ci un proiect naţional integrator, ce are ca scop "to frame our National policy decisions regarding investment, security, economic development, the environment, and engagement well into this century."

Atenţie! Băieţii nu sunt unii adunaţi de pe stradă, ci asistenţii lui Mike Mullen, amiralul care deţine cea mai înaltă funcţie militară din SUA: preşedintele comitetului şefilor de state majore reunite.

E o strategie întemeiată pe ... speranţă (incredibil căt de puţină atenţie capătă altminteri un astfel de sentiment de forţă în programele politice ale lumii contemporane, dincolo de evocarea sa demagogică). Autorii eseului vorbesc despre un moment crucial (care, poate, nu întâmplător, urmează lichidării liderului Al-Qaeda).

Într-o lume post-Osama bin Laden, ce - în mod pozitiv - poate dobândi semnificaţia inversă a dezastrului de la 11 septembrie 2001, "It is time for America to re-focus our national interests and principles through a long lens on the global environment of tomorrow. It is time to move beyond a strategy of containment to a strategy of sustainment (sustainability); from an emphasis on power and control to an emphasis on strength and influence; from a defensive posture of exclusion, to a proactive posture of engagement."

Cât bun-simţ pleacă din afirmaţia "We must recognize that security means more than defense, and sustaining security requires adaptation and evolution, the leverage of converging interests and interdependencies. To grow we must accept that competitors are not necessarily adversaries, and that a winner does not demand a loser. We must regain our credibility as a leader among peers, a beacon of hope, rather than an island fortress."

Te întrebi, cum să faci elita de la Washington să accepte preeminenţa unor valori precum "tolerance for all cultures, races, and religions; global opportunity for self-fulfillment; human dignity and freedom from exploitation; justice with compassion and equality under internationally recognized rule of law; sovereignty without tyranny, with assured freedom of expression; and an environment for entrepreneurial freedom and global prosperity, with access to markets, plentiful water and arable soil, clean and abundant energy, and adequate health services."

Strategia pe care o propun solicită enorm paradigma americană postbelică, cu noxele ei dogmatice, şovine, de intoleranţă şi aroganţă: "An important step toward re-establishing credible influence and applying it effectively is to close the “say-do” gap. This begins by avoiding the very western tendency to label or “bin” individuals, groups, organizations, and ideas. In complex systems, adaptation and variation demonstrate that “binning” is not only difficult, it often leads to unintended consequences. For example, labeling, or binning, Islamist radicals as “terrorists,” or worse, as “jihadis,” has resulted in two very different, and unfortunate unintended misperceptions: that all Muslims are thought of as “terrorists;” and, that those who pervert Islam into a hateful, anti-modernist ideology to justify unspeakable acts of violence are truly motivated by a religious struggle (the definition of “jihad,” and the obligation of all Muslims), rather than being seen as apostates waging war against society and innocents. This has resulted in the alienation of vast elements of the global Muslim community and has only frustrated efforts to accurately depict and marginalize extremism. Binning and labeling are legacies of a strategy intent on viewing the world as a closed system."

Vizionar şi profund sună imperativul de a renunţa la dogma competiţiei globale, "pe viaţă şi pe moarte": "Our former notion of competition as a zero sum game that
allowed for one winner and many losers, seems as inadequate today as Newton’s Laws of Motion (written about the same time as the Westphalia Peace) did to Albert Einstein and quantum physicists in the early Twentieth Century. It is time to move beyond a narrow Westphalian vision of the world, and to recognize the opportunities in globalization."

Inutil să precizez că, în perioada următoare, cei doi militari vor suporta atacuri infernale, de la liderii de opinie americani de Dreapta, cât de cât stilaţi, până la bigoţi de doi lei.

În 1947, Kennan era un funcţionar diplomatic cvasi-necunoscut. Conceptul pe care l-a dezvoltat ("îndiguirea", la acea dată, a Uniunii Sovietice, iar, după 1990, a oricărei ţări care îndrăznea să facă pe nebuna) a scris o istorie plină de sânge mereu proaspăt, cu extrem de puţine momente de glorie autentică.

Sunt foarte curios să văd câţi vor mai vorbi de Porter şi Mykleby peste 10 ani...

Apropo, Mykleby are o pagină pe Facebook, la http://www.facebook.com/profile.php?id=100002165479386#!/profile.php?id=100002165479386&sk=info

O fişă ultra-captivantă despre George Kennan găsiţi la http://en.wikipedia.org/wiki/George_F._Kennan

Imaginea provine de la http://www.economicnoise.com/2010/08/04/an-american-future-the-shrinking-economy/

Ce spunea Roosevelt în 1933

2011-05-05T00:10:00.004+03:00

Poliomielita l-a expediat într-un scaun cu rotile. A devenit Preşedinte la Casa Albă într-un moment în care, în Vestul Mijlociu al Statelor Unite, se murea de foame.

A creat clasa de mijloc americană în primele 100 de zile ale primului său mandat, pe un program sintetizat în doar două cuvinte: New Deal.

I s-au opus conservatorii de la Curtea Supremă, şi chiar oameni din propriul partid. A rezistat aproape (4) patru mandate de Preşedinte.

Americanii din clasa de mijloc, întinşi pe două generaţii şi ceva, îi datorează prosperitatea de care s-a ales treptat prafu', începând cu Ronald Reagan şi culminând cu un alt handicapat...

Astăzi, Obama se chinuie, penibil, să-l imite pe cel mai patriarh dintre Preşedinţii americani, ... Franklin Delano Roosevelt.

În 1933, în primul său discurs inaugural, Roosevelt striga:

"...rulers of the exchange of mankind's goods have failed through their own stubbornness and their own incompetence, have admitted their failure, and have abdicated. Practices of the unscrupulous money changers stand indicted in the court of public opinion, rejected by the hearts and minds of men.

The money changers have fled from their high seats in the temple of our civilization. We may now restore that temple to the ancient truths. The measure of the restoration lies in the extent to which we apply social values more noble than mere monetary profit. [O FRAZĂ CÂT O BIJUTERIE]

Recognition of the falsity of material wealth as the standard of success goes hand in hand with the abandonment of the false belief that public office and high political position are to be valued only by the standards of pride of place and personal profit; and there must be an end to a conduct in banking and in business which too often has given to a sacred trust the likeness of callous and selfish wrongdoing.

Restoration calls, however, not for changes in ethics alone. This Nation asks for action, and action now."

După care chiar a dat cu ei de pământ. În 2011, Obama şi mulţi alţii au sfârşit prin a deveni captivii celor pe care Roosevelt îi numea "money changers."

Despre New Deal, la http://en.wikipedia.org/wiki/New_Deal

Discursul inaugural de 1,180 de cuvinte, se găseşte la http://avalon.law.yale.edu/20th_century/froos1.asp

Poza am preluat-o de la http://humor.gunaxin.com/five-us-presidents-it-would-be-awesome-to-get-drunk-with/77022/fdr-portrait

Vai de capul lor...

2011-04-24T00:41:00.005+03:00

Am parcurs deja peste 200 de pagini din cartea lui Bob Woodward, "Obama's Wars", în care sunt redate frânturi din consiliile de război consacrate Afganistanului, Pakistanului şi Irakului, în anii 2008-2010.

Pentru merite aparte în dezvăluirea Afacerii Watergate, Woodward a ajuns unul din cei 5-6 jurnalişti americani de încredere, cărora li se îngăduie accesul în culisele culiselor Puterii de la Washington. Mostra lui de istorie foarte recentă reproduce (atât cât secretul de stat o permite) discuţii, reflecţii, contre şi alte evenimente petrecute la Casa Albă, după venirea lui Obama.

Din toate astea rezultă însă numai: indecizie, ezitare, informare insuficientă, catastrofizare, amânare, neîncredere, letargie, uimire, incompetenţă.

După nouă ani de război, americanii "came to the conclusion that the army understood relatively very little about the Afghan population. They couldn’t understand how the intimidation campaigns launched by the Taliban were affecting the population. The intelligence information gathering was a disaster. The group discovered that 70 percent of the intelligence requirements were enemy-centric. Some group members thought that within one or two years the war would be completely Americanized. The Americans preferred that the NATO allies supplied money and advisors for the Afghan security forces, instead of wandering throughout the country asking for air support to attack suspicious-looking Afghans.

The group had only bad news for McChrystal. They could carry out the best counterinsurgency campaign in the history of the world, and even so it would fail because of the weakness and corruption existing in the Afghan government."

N-ar fi nimic nou. Cu excepţia administraţiei Truman, care a avut determinarea rece de a asigura extincţia nucleară a două oraşe inamice şi să planifice impecabil declanşarea Războiului Rece din punct de vedere doctrinar, militar şi informativ, toţi ceilalţi preşedinţi ai Statelor Unite au adăugat bolovani de neînlăturat la propriile lor picioare: Eisenhower a pierdut inţiativa globală în faţa URSS, Kennedy a fost indecis în Vietnam, L.B. Johnson - tot în Vietnam - a plecat pe drumul care ducea necesarmente către înfrângere, Nixon a acceptat-o (dar, prin normalizarea relaţiilor cu China şi destinderea faţă de sovietici, a fost singurul preşedinte care a realizat cap-coadă ce şi-a propus), Ford a introdus America în stare de somnolenţă, Carter a pierdut Iranul, Reagan a trimis nişte puşcaşi marini la moarte în Liban, după care s-a retras, fricos, declanşând însă virusul anti-americanismului în organismul unui Islam umilit şi vulnerabil, care a culminat cu 11 septembrie 2001, Bush-tatăl n-a ştiut cum să administreze victoria finală în Războiul Rece, Clinton s-a făcut de râs în Iugoslavia şi Somalia, Bush-copilul... fără comentarii, iar despre incapacitatea lui Obama ne povesteşte acum Bob Woodward...

Şi, totuşi, ăştia încă mai au voinţa să conducă o planetă...

Cartea lui Woodward poate fi procurată de la http://www.amazon.com/Obamas-Wars-Bob-Woodward/dp/1439172498

Poza vine de la http://news1.capitalbay.com/news/corporal_ricky_furgusson_wins_military.html

Limitele absolute ale superputerii relative

2011-04-17T23:35:00.006+03:00

"SUA - singura superputere de pe glob." Un clişeu devenit obositor, care e departe de a reda realitatea.

Superputerea americană e asemeni unui profesor de gimnaziu, care, atunci când se întoarce cu faţa la tablă, se trezeşte bombardat cu "invizoacele" expediate de 3-4 dintre elevii cei mai obraznici, în vreme ce alţii vorbesc între ei, râgâie, râd, îşi trag palme etc. Când profesorul se reîntoarce spre elevi, bombardamentul cu invizoace încetează, dar în clasă continuă să fie zgomot, hârtii aruncate, indisciplină. Profesorul îi poate cârpi pe obraznici, poate urla la ei, le poate confisca praştiile, scădea nota la purtare şi propune exmatricularea. Dar va continua să aibă parte de aceeaşi lipsă de respect. Fiindcă n-are resurse suficiente şi idei noi, pentru a disciplina o clasă de copii nebuni.

La fel, America nu dispune, în realitate, de instrumentarul necesar spre a se face permanent respectată şi efectiv temută, nu doar în România, Macedonia sau Lituania, ci, mai ales, în Afganistan, Iran, mai nou şi în Pakistan - echivalentul elevului nemernic şi perfid, cu atitudine ambivalentă, care te scuipă pe haină, dacă faci greşeala să-i întorci spatele.

Până la urmă, amplitudinea resurselor îţi determină durata de viaţă ca putere sau superputere. Germania lui Hitler s-a trezit cu rezerve finite în materie de petrol, cărbune şi oameni buni de trimis pe front. După 6 ani, a pierdut războiul pe care-l declanşase cu credinţa neghioabă că viteza invaziilor poate bate deficitul de resurse.

Şi acum, iată ce scrie Niall Ferguson, în cea mai recentă lucrare a sa (Civilization. The West and the Rest, p.xvi) despre superputerea globală de azi: "As I reflected on the rise, reign and probable fall of America's empire, it became clear to me that there were three fatal deficits at the heart of American power: a manpower deficit (not enough boots on the ground in Afghanistan and Iraq), an attention deficit (not enough public enthusiasm for long-term occupation of conquered countries) and above all a financial deficit (not enough savings relative to investment and not enough taxation relative to public expenditure)." La toate acestea, aş mai adăuga: incompetenţa, ezitările, indecizia, lipsa de imaginaţie - toate fără vreo limită.

Oricât de multe le putem reproşa americanilor pentru haosul global la care au contribuit şi pe care nu-l pot ţine sub control, nu trebuie să ne bucure faptul că resursele lor sunt pe terminate. Fiindcă nu ştim cum se va comporta, faţă de restul lumii, următoarea superputere - China.

Azi, pe CNN, Donald Trump (un fel de Gigi Becali american, din mai toate punctele de vedere, mai puţin Steaua) a indicat interesul pe care-l are pentru a candida la prezidenţialele din 2012, spunând că s-a săturat să vadă cum America a ajuns bătăia de joc a tuturor. Bine, Donalde, lasă că vii tu la putere şi rezolvi problema...

Imaginea am împrumutat-o de la http://www.sodahead.com/united-states/shouldnt-america-be-a-donimant-miliatry-superpower/question-966543/?link=ibaf&imgurl=http://pumasunleashed.files.wordpress.com/2009/05/obama_is_a_dunce.jpg&q=america%2Bweak%2Bsuperpower

Propagandiştii mor greu

2011-04-16T21:38:00.006+03:00

Azi, la Librăria Engleză, pe un raft, văd o carte scrisă de Guy Sorman.

Pentru cine e mai puţin familiarizat cu gruparea propagandiştilor din Războiul Rece, Sorman făcea parte, alături de Raymond Aron, Bernard-Henri Levy, Jean-Francois Revel ş.a. din ceea ce mie îmi place să numesc "Ştefan Gheorghiu pe invers", adică o gaşcă de scribi la fel de toxici ca şi cei ce înjurau, aici, în Est, la modul cel mai primitiv, capitalismul care - nu-i aşa? - alerga deja spre groapa de gunoi a Istoriei.

Asemănările de stil dintre cele două găşti răzbat şi din cartea de pe raft semnată de Sorman, al cărei titlu putea fi scris la fel de bine, de către un gânditor de la Ştefan Gheorghiu din Bucureşti, dar "pe invers", după cum ziceam. Empire of Lies: The Truth about China in the Twenty-First Century se cheamă lucrarea lui Sorman, neapărat despre un "adevăr absolut", mai al dracu' şi mai penetrant decât cele ale altora. La Bucureşti, prin 1987, titlul ar fi sunat "Imperiul minciunii. Adevărul despre America." Şi tot despre adevăruri inatacabile. Dogmatismul a fost şi e la el acasă, atât în Est, cât şi în Occident...

China merită într-adevăr o privire mai mult decât critică, pentru cel puţin următoarele motive:

1) Nu poate ieşi din paradigma politică schizoidă "un stat, două sisteme", şi, ca atare, nu e capabilă să ofere un proiect social şi ideologic inteligibil, reprezentativ şi interesant pentru sec.21;

2) Nu reprezintă altceva decît o societate industrială şi de consum, alimentată cu steroizii pe care America (din fericire pentru ea!) nu i-a înghiţit niciodată, un capitalism "pe bune", dar dopat cu tot ce poate fi mai rău, de la inegalităţi sociale ce cresc, până la poluarea care miroase tot mai urât;

3) Nu poate părăsi fantasmele Războiului Rece, şi, în consecinţă, simte nevoia să-şi încarcereze cetăţenii care gândesc critic. Pentru ţara care manifestă cea mai mare deschidere către exterior din toată istoria civilizaţiei umane, care transferă capitaluri imense pe tot restul planetei şi care acceptă capitaluri străine, fără limite, în interiorul propriilor graniţe (ia imaginaţi-vă cum ar fi arătat anul 1989, dacă sovieticii ar fi început să facă aşa ceva în 1978!), o insensibilitate la gândirea diferită a altora e de neînţeles şi de blamat.

Rămas fără obiectul muncii (anti-comunismul), Guy Sorman şi alţii ca el sunt, în realitate, ofticaţi pe ceea ce reprezintă cea mai mare dinamică de dezvoltare, inovaţie şi anduranţă în ceea ce înseamnă dezvoltarea şi inovaţia, cunoscute vreodată de la Adam şi Eva încoace. Care, apropo, nu erau chinezi. China dă clasă tuturor prin viteza creării noului, energia ideilor şi permanenţa proiectului lansat de Deng Xiaoping. Şi, de aceea, civilizaţiile vechi, cu aere aristocrate - Franţa, Anglia şi America - nu dorm bine noaptea, ştiind că plebea orientală poate fi mai bună decât au fost ele vreodată. Aristocraţii, pe dracu'! Fiindcă dacă-i iei la bani mărunţi pe strămoşii lui Sorman, o să constaţi că erau la fel de fini consumatori de meniuri crude, ca şi migratorii huni, de exemplu. Aşa că, ciocu' mai mic!

În schimb, am luat cu plăcere de la Librăria Engleză ultima apariţie semnată Niall Ferguson. După primele 5 pagini e un deliciu cu de toate: istorie curată, bun simţ analitic şi un stil de redactare care îţi fură somnul la orice oră. Cartea se cheamă Civilization: The West and the Rest. Ăsta da, titlu aristocratic!

Cele două cărţi pot fi cumpărate de la http://www.amazon.com/Empire-Lies-Truth-Twenty-First-Century/dp/1594032637/ref=sr_1_2?ie=UTF8&qid=1302979808&sr=8-2 şi http://www.amazon.com/Civilization-West-Rest-Niall-Ferguson/dp/1846142733/ref=sr_1_1?ie=UTF8&s=books&qid=1302978655&sr=8-1

Despre Guy Sorman, câte ceva la http://en.wikipedia.org/wiki/Guy_Sorman. Despre Niall Ferguson, puteţi citi la http://en.wikipedia.org/wiki/Niall_Ferguson

Poza e de la http://www.arenait.net/2008/08/03/china-vine-tare-din-urma-in-energia-eoliana.html

Un imperiu de doi lei, un fals hegemon

2011-03-25T02:02:00.005+02:00

Cel mai recent articol semnat de Fareed Zakaria în Time este despre cum vor ieşi americanii din Libia.

Din cele 1.865 de cuvinte ale articolului, următoarele sunt, de departe, cele mai interesante, oneste şi de necontestat: "For decades, U.S. Presidents unilaterally identified crises, articulated responses, determined actions and then persuaded, bribed and threatened countries to join in the "collective action."

Asta o scrie Fareed Zakaria, nu Corneliu Vadim Tudor, apropo de "valori", "aliaţi" şi "parteneri strategici". Un fapt istoric evident e confirmat astfel de una din cele mai înalte autorităţi a comentariului de politică externă american. Şi ne indică o super-putere în continuare incapabilă să facă saltul de la modelul de hegemon al Războiului Rece, la cel de secol 21, şi să se decidă ce vrea în realitate: să devină o putere globală imperială (ceea ce nu reuşeşte din motive de resurse limitate, rătăciri ideologice, incompetenţă şi, uneori, oboseală şi lipsă de chef), ori să împartă povara hegemoniei mondiale cu alţii (fără să arate totuşi că asta ar reprezenta o concesie dezonorantă). Să intimideze sau să fie doar respectată. Să cucerească totul sau să mai lase câte ceva şi altora.

Ultima aventură transoceanică a Statelor Unite, cea din Libia, demonstrează atât dificultatea asumării statutului de imperiu (un imperiu care, altminteri, l-ar fi rezolvat militar pe Gadaffi în cel mult 48 de ore), cât şi stângacia de a ceda "surorilor" mai mici iniţiativa într-o chestiune regională, fără a părea slab şi indecis.

Să ne ferească Dumnezeu să înceapă China să se ia pe sine în serios...

Articolul integral este la http://www.time.com/time/world/article/0,8599,2061106,00.html#ixzz1HZ8JVLfn

Poza am preluat-o de la http://radiopopaction.blogspot.com/2011/01/captain-america-graces-cover-of-empire.html

Manifestul lui Michael Moore

2011-03-08T00:58:00.005+02:00

Nu-l interesează să devină o icoană marxistă şi n-are nevoie de un Engels lângă el, cu scopul de a-i acoperi cheltuielile zilnice, ori de a semna împreună Manifeste, articole sau Ideologii Americane. De fapt, nicio propoziţie desprină din discursurile liberalilor radicali americani nu conţine referiri la Marx.

Michael Moore n-are nevoie de Marx pentru a-şi formula orientarea anti-Wall Street. Textul lui nu e anti-capitalist, iar militantismul său nu oglindeşte ura de clasă. Moore nu apără câţiva ciocănari uzinali frustraţi şi reduşi mintal, ci o imensă clasă de mijloc creată de capitalismul rooseveltian, dar ameninţată, astăzi, cu extincţia, de patologia financiară ce umblă liberă pe Wall Street. Când spun "liberă", mă refer la faptul că nu are şanse să intre nici la ospiciu, şi nici la închisoare.

Moore nu e internaţionalist şi nu operează cu formulări gen "clase de mijloc din toate ţările, uniţi-vă!", deşi s-ar impune, fiindcă problemele Americii devin oricum ale tuturor, chinezi şi indieni inclusiv.

Manifestul lui Moore exprimă încrederea în America, atunci când afirmă că "America is not broke", iar ţinta furiei sale o constituie un mic grup de nesimţiţi: "Let me say that again. 400 obscenely rich people, most of whom benefited in some way from the multi-trillion dollar taxpayer "bailout" of 2008, now have more loot, stock and property than the assets of 155 million Americans combined. If you can't bring yourself to call that a financial coup d'état, then you are simply not being honest about what you know in your heart to be true. [...] If the wealthy get to keep most of their money, we have seen what they will do with it: recklessly gamble it on crazy Wall Street schemes and crash our economy. The crash they created cost us millions of jobs. That too caused a reduction in revenue. And the population ended up suffering because they reduced their taxes, reduced our jobs and took wealth out of the system, removing it from circulation."

Marxist sau nu, Moore recunoaşte în minoritatea hiper-capitalistă o forţă redutabilă, care, în plină epocă de globalizare prevăzută de Marx în propriul lui Manifest, vrea să readucă lucrurile la nivelul sec.19, în America şi dincolo de frontierele ei. Despre asta, poate voi mai scrie, mai ales că priveşte o importantă componentă juridică, în special constituţională. Iar faptul că nu promovează o luptă de clasă nu înseamnă că refuză un radicalism al clasei de mijloc.

"To help prevent that day when the people demand their country back, the wealthy have done two very smart things:

1. They control the message. By owning most of the media they have expertly convinced many Americans of few means to buy their version of the American Dream and to vote for their politicians. Their version of the Dream says that you, too, might be rich some day – this is America, where anything can happen if you just apply yourself! They have conveniently provided you with believable examples to show you how a poor boy can become a rich man, how the child of a single mother in Hawaii can become president, how a guy with a high school education can become a successful filmmaker. They will play these stories for you over and over again all day long so that the last thing you will want to do is upset the apple cart -- because you -- yes, you, too! -- might be rich/president/an Oscar-winner some day! The message is clear: keep your head down, your nose to the grindstone, don't rock the boat and be sure to vote for the party that protects the rich man that you might be some day.

2. They have created a poison pill that they know you will never want to take. It is their version of mutually assured destruction. And when they threatened to release this weapon of mass economic annihilation in September of 2008, we blinked. As the economy and the stock market went into a tailspin, and the banks were caught conducting a worldwide Ponzi scheme, Wall Street issued this threat: Either hand over trillions of dollars from the American taxpayers or we will crash this economy straight into the ground. Fork it over or it's Goodbye savings accounts. Goodbye pensions. Goodbye United States Treasury. Goodbye jobs and homes and future. It was friggin' awesome and it scared the shit out of everyone. "Here! Take our money! We don't care. We'll even print more for you! Just take it! But, please, leave our lives alone, PLEASE!"

Suntem în 2011. Să ferească Dumnezeu să reîncepem ciclul lansat de Manifestul Comunist din 1848...

Poza a fost preluată de pe http://www.realcrash.com/michael-moore-capitalism-and-detroit/

Textul integral semnat de Michael Moore este la http://www.huffingtonpost.com/michael-moore/america-is-not-broke_b_832006.html

SUA sprijină petrolul, pardon..., opoziţia libiană

2011-02-28T00:10:00.012+02:00

Nu pot exprima în expectoraţii emoţia pe care mi-a produs-o recentul acces american de grijă pentru democraţie în Libia: "The Obama administration stands ready to offer "any type of assistance" to Libyans seeking to oust Muammar Gaddafi, Secretary of State Hillary Clinton said Sunday." http://www.huffingtonpost.com/2011/02/27/libya-protests-hillary-clinton-gaddafi_n_828833.html

Asta încă e bine. În 1986, unul dintre cei mai incompetenţi preşedinţi ai SUA, Ronald Reagan, a trimis, la mişto, câteva avioane F-111 "Raven", ca să introducă democraţia în Libia şi să-l ucidă pe Gaddafi, cu tot neamul lui. Dictatorul, avertizat din timp de prietenii lui maltezi şi, mai ales, italieni, s-a refugiat şi a scăpat. Evident, democraţia lu' Thomas Jefferson tot nu s-a instalat in Libia, de parcă americanii nu mai puteau de năzuinţele de libertate ale beduinilor. Amănunte la http://en.wikipedia.org/wiki/Bombing_of_Libya

În 2009, la Departamentul de Stat are loc o scenă halucinantă, în care Hillary Clinton, primindu-l în vizită pe Gaddafi junior (consilierul pentru securitate naţională al propriului tată şi ţintă explicită a bombardierelor lui Ronald Reagan, cu 23 de ani în urmă), îi zice oaspetului libian: "I am very pleased to welcome Minister Qadhafi here to the State Department. We deeply value the relationship between the United States and Libya. We have many opportunities to deepen and broaden our cooperation. And I’m very much looking forward to building on this relationship. So, Mr. Minister, welcome so much here." Cine nu crede, să se ducă pe pagina pe care secretarul de presă al Departamentului de Stat a uitat s-o şteargă, la adresa http://www.state.gov/secretary/rm/2009a/04/121993.htm

Ca să nu lungesc vorba: America, ipocrită de felul ei, nu dă, în continuare, doi bani pe amărâţii călcaţi de Gaddafi, de peste 40 de ani, în picioare, şi e interesată exclusiv de petrolul libian şi de nervozitatea celor 300 de milioane de cetăţeni americani care, dacă mâine se întâmplă să nu mai găsească benzină la staţii, îl iau pe Obama la omor.

Cu rezerva necesară faţă de sursele cvasi-conspiraţioniste, sugerez lectura postării de pe acest blog (de unde provine şi imaginea) http://alexandravaliente.wordpress.com/2011/02/25/u-s-libya-intervention/, unde se precizează că: "There is no doubt that the unrest in Tunisia, Egypt, and now Libya is US-backed. Libyan opposition leader Ibrahim Sahad of the National Front for the Salvation of Libya (NFSL) is literally sitting in front of the White House in Washington D.C. giving interviews, repeating verbatim the talking points covered by propaganda outfits like BBC, CNN, Fox News, and AlJazeera. Meanwhile, a myriad of US organizations are working in tandem with Sahad’s calls for UN, EU, US, and NATO intervention."

Deranjul islamic

2011-02-20T16:17:00.008+02:00

Norman Podhoretz, strămoşul încă în viaţă al neoconservatorilor americani de azi, a publicat în 2007 o carte purtând titlul duios WORLD WAR IV. THE LONG STRUGGLE AGAINST ISLAMOFASCISM. Neoconii erau încă la putere, la Washington, şi tooooot sperau într-un război total cu lumea arabă, pentru evitarea formării unui califat global, devorator de valori occidentale. Incompetenţa crasă în materie de acţiune politică nu le-a permis neoconservatorilor decât bulversarea a două ţări din zonă: Afganistan şi Irak. Atât.

În prezent, băieţii ăştia conduşi de Obama par să izbutească ceea ce neoconii nici măcar n-au sperat - "pe bune" - în mintea lor post-troţkistă. E drept, America nu se află în război cu Tunisia, Egipt, Yemen sau Bahrein, dar pare să fie responsabilă de amorsarea unui pandemoniu islamic pe care va trebui să-l şi stăpânească.

Aştept, în continuare, ştirea-vedetă de la CNN, cum că pe străzile Riad-ului au ieşit zeci de mii de tineri saudiţi jeffersonieni (dar care, după cum se ştie, înjură SUA cu poftă, fiindcă Obama menţine la putere un regim la fel de mişto ca acela de la Teheran!).

Suntem însă cu toţii conştienţi că, de îndată ce ultimul baril de petrol va fi extras din subsolul unei ţări de limbă arabă (sau, poate, farsi), islamul - democratizat sau nu prea - nu va mai preocupa pe nimeni la Washington, ori prin alte părţi.

Bibliografie: http://en.wikipedia.org/wiki/Norman_Podhoretz

Poză: de la http://www.cheatseekingmissiles.com/2008/10/28/prop-8-gay-marriage-and-the-spread-of-islamofascism/

Băi, egipteni! Unii americani nu vă iubeşte!

2011-02-14T00:47:00.005+02:00

Încărcat de ipocriziile despre "libertate", "democraţie", "valori" etc., ieşite din gurile lui Obama şi ale comentatorilor de la CNN, am căutat să văd ce mai zic şi alţi americani de frunte despre foarte recentul inventar politic executat în Egipt.

În postarea de acum 12 ore, o citam pe Hillary Leverett, fostă lucrătoare la Departamentul de Stat şi Consiliul Securităţii Naţionale de la Casa Albă (care ştie exact ce anume cred, spun şi fac "pe bune" şi doar pentru "uz intern" foştii ei colegi din cele două instituţii, în mijlocul unei crize internaţionale tangentă cu interesele SUA), afirmând că: "The United States does not really support democratization in Egypt or anywhere else in the Middle East, because regional governments that were genuinely reflective of their people’s preferences would not support many aspects of current U.S. policy in the region—whether with regard to the siege of Gaza, prolonged occupations of Afghanistan and Iraq, renditions (whereby the Egyptian government and other regional governments agree to torture their own citizens for the CIA’s presumptive benefit), or (prospectively) bombing Iran."

Pentru cine nu a reţinut, Hillary şi soţul ei Flynt Leverett, sunt foşti funcţionari diplomatici şi de securitate naţională, plecaţi din Administraţia Bush pe motiv de "morţii mă-sii" şi de plasare la Stânga politică, actualmente realizatorii blogului de sănătate geopolitică mintală "The Race for Iran".

Argumentul exprimat mai sus de Hillary, cu luciditate şi competenţă, este, de fapt, un regret faţă de opţiunile politice reale ale Americii în plan internaţional. Fiindcă, oricât de asurzitoare ar fi retorica americană despre democraţie în Egipt, România sau Antarctica, interesele SUA pe termen scurt, mediu şi lung au prioritate faţă de zbaterile populaţiilor locale, inclusiv în Egipt şi România. Antarctica, încă nu.

Dacă Hillary Leverett doar constată o atitudine aflată în totală discordanţă cu lozincile CNN-ului, o altă fată, venită dinspre Dreapta americană Îndepărtată (ca să nu zic chiar extremă), o spune pe faţă, ca o convingere proprie. Mă refer la Ann Coulter (foto) şi la retorica ei fără niciun pic de lichid de frână, care a afirmat despre viitorul politic al Egiptului: "You don't go around disturbing countries where you have a loyal ally."

Cu alte cuvinte, dacă Egiptul a fost sub Mubarak un aliat american de încredere - de la interogatorii waterboardiene, poziţie de drepţi faţă de vecinii aflaţi dincolo de Peninsula Sinai şi înjurături comunicate spre Teheran -, el trebuie să se comporte aşa şi în continuare, indiferent de numele, funcţia şi mai ales gradul (militar) al viitorului şef de stat. Cât priveşte viitorul prăpădiţilor din piaţa aia din Cairo, filmaţi zilnic de CNN, acela nu con-tea-ză! S-a înţeles?

Pentru un plus de claritate, este de reţinut că "Coulter's comments came during a response to a question from a woman in the audience. The woman initially asked Coulter why she and other Republicans had championed free elections in Iraq but were warning about them in Egypt."

Sursa: http://www.huffingtonpost.com/2011/02/13/ann-coulter-more-jailed-journalists_n_822533.html

Despre Ann Coulter puteţi citi la http://en.wikipedia.org/wiki/Ann_Coulter

Poza vine de la http://www.eurweb.com/?p=14584

Şi totuşi, pe cine a supărat Mubarak?

2011-02-12T10:25:00.006+02:00

Promit că nu introduc niciun link către vreo pagină conspiraţionistă.

Ar fi totuşi bine să ne punem următoarele întrebări:

1) De ce, după 30 de ani de servicii nepreţuite aduse Americii în menţinerea unui relativ echilibru în Orientul Mijlociu, în special în relaţia cu un Israel mereu iritabil, un lider arab moderat ca Mubarak e aruncat peste bord?

2) De ce şi-au activat americanii, deodată, sindromul exportului de democraţie spre Egipt (deşi, fără nicio discuţie, se justifica!), dar nu şi în Arabia Saudită, Pakistan sau Iordania, ţări aliate strategice, care sunt orice, numai paradisuri jeffersoniene nu?

3) În absenţa manevrelor americane (la vedere şi pe şest), care au facilitat activarea străzii la Cairo, egiptenii şi-ar mai fi suportat regimul încă alţi 30 de ani?

4) De ce abia acum armada mediatică globală condusă de CNN a descoperit că Mubarak era un dictator, şi că egiptenii au dreptul să se revolte împotriva unui regim ce le refuza democraţia?

5) Descoperirea fulgerătoare a aspiraţiilor democratice în lumea arabă (de către media internaţională şi centrele de decizie de la Washington) se va opri la Egipt sau se va extinde şi la ţarile menţionate la pct.2? Vom avea pe CNN (şi pe alte posturi cu rază globală de influenţă) dezbateri instigatoare privind viciile altor dictaturi arabe, urmate de ieşiri în stradă în ţările respective?

6) Mandatarii americani din alte ţări cu regimuri dictatoriale au înţeles mesajul despre Mubarak? Adică, au priceput că, în măsura în care nu-şi supără mandantul, nimeni nu le va îngheţa conturile elveţiene şi nu se vor trezi brusc înjuraţi pe CNN?

7) Cât de repede va sosi la Cairo prima delegaţie a Fondului Monetar Internaţional?

Şi un comentariu al lui Hillary Leverett despre evoluţiile din Egipt:

"The United States does not really support democratization in Egypt or anywhere else in the Middle East, because regional governments that were genuinely reflective of their people’s preferences would not support many aspects of current U.S. policy in the region—whether with regard to the siege of Gaza, prolonged occupations of Afghanistan and Iraq, renditions (whereby the Egyptian government and other regional governments agree to torture their own citizens for the CIA’s presumptive benefit), or (prospectively) bombing Iran. "

Restul comentariilor ei, la http://www.raceforiran.com/hillary-mann-leverett-on-egypt-the-united-states-and-the-middle-east%e2%80%99s-future

Hai să vedem dacă fata are dreptate!

Imaginea a fost preluată de pe http://www.cotidianul.ro/autor-Razvan%20Ciubotaru

Revelaţia americană

2011-02-06T12:41:00.009+02:00

E americană în sensul că aparţine unui anume american, chiar dacă unul nu reprezentativ. Îl cheamă Gary Hart, un Democrat care, în 1984, încercase să obţină investitura partidului său la alegerile prezidenţiale, într-o epocă în care primul val neoconservator, ahtiat după cafteli globale cu oricine nu accepta dominaţia SUA, reuşea să-l menţină la putere pe bolnavul său mandatar (la propriu şi la figurat) Ronald Reagan.

E o revelaţie americană întrucât poartă emblema unei paradigme de politică globală, lansată de George Kennan imediat după al 2-lea Război Mondial, dar continuată şi în prezent, în ceea ce s-ar putea numi Al Doilea Război Rece, sau, mai exact, Războiul Rece al Americii cu Restul Lumii.

Este o revelaţie deoarece dezvăluie oamenilor lucizi opţiunea falimentară a Washington-ului jeffersonian, constituţional şi democratic pentru dictatori (oricum, numai luminaţi nu!) oriunde în lume unde interesele americane ar putea fi ameninţate, culmea, de aspiraţiile democratice ale supuşilor acelor dictatori.

Numele lor sunt Batista, Trujillo, ultimul şah al Iranului, Somoza, ăla din Iordania, fiul ăluia din Iordania, Mubarak, Pinochet (foto), ăia cu toată familia lor de 1000 de membri din Arabia Saudită, Lolek şi Bolek în Polonia, Saaskasvili, ăla din Albania, ăia din România (da, da, fiindcă au fost trei, nu unul singur, cum cred unii), Iuşcenko, Ferdinand Marcos, Suharto etc.

Destinul lor: acelaşi. Mai devreme sau mai târziu dispar. Definitiv. Lăsaţi în aer de Washington, negociaţi de Departamentul de Stat cu nimeni alţii decât oponenţii Americii, daţi jos cu forţa sau, eventual, asasinaţi de chiar cei ce i-au ţinut în braţe.

Inspirat de evenimentele de acum, din Egipt, Gary Hart are revelaţia că "From the beginning of the Cold War, we adopted a policy (some called it political realism; I call it unprincipled expediency) described as "the enemy of my enemy is my friend." Thus, regardless of how repressive and anti-democratic a potentate might be, if he were anti-communist, he was our friend. We gave dozens of these types a lot of money and political support even though it was used to build up security services that locked up and tortured anyone who quoted our Declaration of Independence in the national square.

Curiously, we failed to notice that everyday people in these countries remember these things. Then when they summon the courage to take to the streets and demand freedom, we express surprise that they do not like us and reject our embrace. This has happened in country after country and now in a vital region that encompasses a billion and a half people."

Pe timpul lui Reagan, Jeanne Kirkpatrick, contemporana lui Gary Hart, o neoconservatoare dezgustătoare, justifica opţiunea americană în următorii termeni: "Authoritarian regimes really typically don't have complete command economies. Authoritarian regimes typically have some kind of traditional economy with some private ownership. The Nazi regime left ownership in private hands, but the state assumed control of the economy. Control was separated from ownership but it was really a command economy because it was controlled by the state. A command economy is an attribute of a totalitarian state." Dacă nu prostia curată şi simplă, atunci numai incultura politică profundă ar fi putut crea confuziile din mintea lui Kirkpatrick, între o categorie economică (capitalism) şi una juridică (democraţia constituţională), pentru a justifica ideea potrivit căreia "dictatorii noştri sunt băieţi buni, fiindcă sunt fascişti şi respectă capitalismul, iar dictatorii voştri (ai URSS) sunt odioşi, fiindcă încurajează economia planificată." Uite că şi Mubarak trona peste o economie egipteană capitalistă, şi vedem azi unde a ajuns. Şi ţara, şi economia, şi el.

Gary Hart n-a devenit Preşedintele SUA. Dacă ar fi lucrat în Biroul Oval, n-ar fi rostit decât pentru sine, şi niciodată în public, cuvintele de mai sus.

Există un episod din West Wing, în care s-a scenarizat o răzvrătire a elitei liberale saudite la Riad. Preşedintele îl convoacă la Casa Albă pe ambasadorul saudit, el însuşi membru al familiei regale, ca să-i zică să fie băieţi cumsecade şi să le dea, celor care demonstrează, libertăţi, drepturi, ce mai cer ei, fiindcă aşa e frumos. Ambasadorul îi răspunde Preşedintelui că demonstranţii nu contează şi că să-şi vadă liniştit de treabă. Şi adaugă: "Ştii cum ne zic nouă ăia care urlă în stradă, şi cărora voi vreţi să le dăm libertăţi? Ne zic: AMERICANILOR!"

Reflecţiile lui Gary Hart se găsesc pe blogul lui, la http://www.mattersofprinciple.com/?p=613

Bibliografie facultativă: http://en.wikipedia.org/wiki/Gary_Hart, http://en.wikipedia.org/wiki/Jeanne_Kirkpatrick

Poza vine de la ei http://vivirlatino.com/2008/10/27/mccain-hearts-latin-american-dictators.php

Discursul lui Obama de la Cairo şi urmarea lui. Tot la Cairo

2011-01-31T08:43:00.006+02:00

Mai ţine cineva minte discursul lui Obama, livrat la Cairo, pe 4 iunie 2009, cu adresă către lumea islamică? Nu prea cred, fiindcă probleme de altă natură au marcat Administraţia americană în ultimul an şi jumătate.

Un anumit segment al discursului sună aşa:

"I know there has been controversy about the promotion of democracy in recent years, and much of this controversy is connected to the war in Iraq. So let me be clear: no system of government can or should be imposed upon one nation by any other.

That does not lessen my commitment, however, to governments that reflect the will of the people. Each nation gives life to this principle in its own way, grounded in the traditions of its own people. America does not presume to know what is best for everyone, just as we would not presume to pick the outcome of a peaceful election. But I do have an unyielding belief that all people yearn for certain things: the ability to speak your mind and have a say in how you are governed; confidence in the rule of law and the equal administration of justice; government that is transparent and doesn't steal from the people; the freedom to live as you choose. Those are not just American ideas, they are human rights, and that is why we will support them everywhere.

There is no straight line to realize this promise. But this much is clear: governments that protect these rights are ultimately more stable, successful and secure. Suppressing ideas never succeeds in making them go away. America respects the right of all peaceful and law-abiding voices to be heard around the world, even if we disagree with them. And we will welcome all elected, peaceful governments – provided they govern with respect for all their people.

This last point is important because there are some who advocate for democracy only when they are out of power; once in power, they are ruthless in suppressing the rights of others. No matter where it takes hold, government of the people and by the people sets a single standard for all who hold power: you must maintain your power through consent, not coercion; you must respect the rights of minorities, and participate with a spirit of tolerance and compromise; you must place the interests of your people and the legitimate workings of the political process above your party. Without these ingredients, elections alone do not make true democracy."

Pariez că la pasajele pe care le-am subliniat cu roşu, Mubarak, în calitate de gazdă a evenimentului, dormea pe el şi nu le-a înregistrat. Probabil că, ulterior, nici consilierii lui n-au vrut să-i aducă o veste proastă din decriptarea discursului care-i viza dictatura în mod direct.

În timpul acesta, pe margine, Mohamed Mustafa ElBaradei, un fel de Ion Iliescu egiptean, se încălzea de zor. Pregătirea lui pentru un rol anume a început însă mai devreme, mai exact, în 2002, atunci când a avertizat, cu voce tare - în calitate de director general al AIEA că America n-are motive să invadeze Irakul. Tot pe vremea lui Bush, în 2007, a mai tras încă un scuipat către Washington, opunându-se bombardării Iranului: "In an interview with CNN in May 2007, Dr ElBaradei gave one of his sternest warnings against using military action against Iran, a state signatory to the Nuclear Non-Proliferation Treaty. Referring to "the extreme people who have extreme views" he said, "you do not want to give additional argument to some of the 'new crazies' who want to say let us go and bomb Iran." Prin "new crazies", ElBaradei se referea la neo-conservatori.

Cireaşa pe tort a constituit-o acordarea, în 2005, a Premiului Nobel pentru Pace, funcţionarului internaţional ElBaradei, un tip care devenea tot mai simpatic în rândul cetăţenilor planetei ataşaţi de politicile soft power.

Şi, apropo, ElBaradei, în calitatea lui de inspector-şef mondial pe neproliferare nucleară, pare să se înţeleagă omeneşte, şi nu cu ameninţări de dat pumni în cap, cu Ahmadinejad, după cum se poate vedea în clip.

Cred că manevrele din aceste zile de la Cairo sunt, într-adevăr, animate de SUA, cu cel puţin un dublu scop:

a) introducerea în regiune a unui lider capabil să asigure, cu mandat american, un anumit echilibru (dacă nu şi ceva mai mult) cu Iranul şi cu pârghia sa din Liban, Hezbollah-ul. Pentru cine nu ştie, relaţiile diplomatice dintre Egipt şi Iran s-au rupt în 1979, cu ocazia Revoluţiei Islamice de la Teheran;

b) abandonarea vechii paradigme americane "o fi ăla dictator, dar e aliatul meu", astfel încât apelul la democratizare adresat altora să nu mai sune a ipocrizie de doi bani. Iar, în acest sens, nu pot să nu remarc ce tăcere asurzitoare vine, în aceste zile, din Arabia Saudită care, am impresia că ar putea fi următoarea pe lista revoluţiilor dirijate de Washington...

Discursul de la Cairo, al lui Obama, se află la http://www.nytimes.com/2009/06/04/us/politics/04obama.text.html?pagewanted=1&_r=1

Informaţii despre viitorul lider egiptean sunt la http://en.wikipedia.org/wiki/Mohamed_ElBaradei

Imaginea vine de la http://news.blogs.cnn.com/category/world/egypt-world-latest-news/

Doi anormali

2011-01-24T02:15:00.005+02:00

Hu Jintao tocmai l-a vizitat pe Obama, prilej care m-a determinat să scriu despre cei doi anormali ai planetei.

Anormalul nr.1: Statul Chinez

Ţara cu cea mai mare deschidere economică din întreaga istorie a civilizaţiei umane, care-şi orientează interesele comerciale către toate continentele (mai puţin Antarctica, unde e prea frig), un stat care exportă capital şi chiar un soi de farmec (până la momentul la care vreun lider de la Beijing - Hu Jintao sau cine mai ştie ce general antipatic, care stă prost cu nervii - se trezeşte că vrea să propună Restului Lumii o ideologie spre îmbrăţişare forţată).

O naţiune care preia consumatorismul de tip american, pentru toate categoriile posibile de bunuri şi servicii, care organizează Olimpiada superlativelor, dar care rămâne totuşi ţara unde a căuta pe internet cuvintele "Dalai Lama" sau "Tibet" îţi poate crea neplăceri, precum şi locul unde mai există urmaşi de-ai lui Walessa, Havel şi Doina Cornea, adică dizidenţi din pleistocenul Războiului Rece, evocaţi pe acest link http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Chinese_dissidents http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Chinese_dissidents

În fine, o ţară cu cel mai puternic partid comunist din sistemul nostru solar, dar care-l ia pe Marx, aproape pe faţă, la mişto...

Anormalul nr.2: Statul American

Statele Unite sunt, în prezent, cam pe acolo pe unde era Imperiul Roman atunci când a crăpat Flavius Theodosius (a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Theodosius_I şi, evident, http://en.wikipedia.org/wiki/Decline_of_the_Roman_Empire).

O ţară cu un lider care, tot ca pe timpul celor doi gerontopoliticieni reci (la propriu de-acum), Brejnev şi Reagan, îşi scuipă birjăreşte oaspetele, chiar la dineul oficial, acolo unde digestia s-ar cuveni să fie lină, cu lecţii despre drepturile omului. Zicea Obama înainte de aperitiv: "Societies are more harmonious, nations are more successful, and the world is more just when the rights and responsibilities of all nations and all people are upheld, including the universal rights of every human being", vorbind el despre găleata cu apă în chiar casa antrenorilor de waterboarding şi alte torturi subtile. http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2011/01/19/AR2011011904733.html

Ţara care-i îngăduie unui Republican obscur de un eventual sex masculin, dar cu un minunat nume de fată, Dana Rohrabacher, să-l facă "gangster" pe Hu Jintao, uitând că infractorul cu ochii oblici finanţează totuşi unu-pe-patru din bugetul federal american, cumpărând, trimestrial, saci întregi cu obligaţiuni emise de Trezoreria SUA, şi care acum s-a îndurat în silă să cumpere exporturi americăneşti de 45 miliarde de dolari. http://www.mediaite.com/tv/rep-dana-rohrabacher-calls-chinese-president-hu-jintao-a-gangster-on-parker-spitzer/

Ceilalţi anormali de pe Pământ, inclusiv, statul numit "România", nici nu mai contează...

Poza este preluată de la http://intermarketandmore.finanza.com/mutamenti-economici-usa-e-cina-invertono-i-ruoli-17854.html/usa-china-switch

Elizabeth Warren, la Casa Albă, în 2012?

2011-01-05T12:57:00.010+02:00

Huffington Post, puternicul media outlet electronic care, în 2008, l-a împins pe Obama spre Casa Albă, a inaugurat o pagină specială pentru Elizabeth Warren, jolly joker-ul politic cu intenţii încă nemărturisite la prezidenţialele din 2012. Pagina o găsim la http://www.huffingtonpost.com/news/elizabeth-warren şi are subtitlul "Some News is so Big it needs its own Page."

Ideea cu Warren Preşedintă a Statelor Unite nu e nouă. Matt Taibbi o formulase încă din octombrie 2009: http://trueslant.com/matttaibbi/2009/10/22/elizabeth-warren-for-president/ Aripa stângă a Democraţilor s-a prins după numai un an că Obama e o mână moartă şi că nu va fi capabil să atingă ţintele progresiste pe fondul cărora îşi făcuse campania în 2012, una cu adevărat haotică, în care erau înghesuite, fără nicio ordine de prioritate, teme de pe agendele internă şi externă ale Americii.

Aceeaşi aripă progresistă a Partidului Democrat o scoate acum pe Elizabeth Warren la încălzire (deocamdată, încă neoficial), accentuând astfel problematica economică şi socială rezultată din recesiune, în locul subiectelor ce ţin de America imperială. Faţă de profilul candidatului clasic - un avocat mediocru, dar bun de gură, care creează impresia că le ştie pe toate, de la asigurările de sănătate, până la Irak şi Afganistan - profesoara de la Harvard e promovată exclusiv ca o specialistă în analiza şi tratamentul juridic şi politic al crizei economice, cu un background universitar de înaltă clasă. Asta, în condiţiile în care, la Dreapta, partidul lui Lincoln, Eisenhower şi Nixon a fost constrâns de fracţiunea sa sălbatică (Tea Party) să se orienteze către tipul de candidat guraliv şi grosolan, care îşi asumă deschis incompetenţa şi reduce conflictul politic la golănisme şi clişee anti-Stânga: adică o Sarah Palin situată cu mult sub nivelul de mediocritate intelectuală şi politică care l-a consacrat, în anii '80, pe Ronald Reagan.

Elizabeth Warren are o orientare anti-Wall Street din care nu face un secret (“Today’s business model is about making money through tricks and traps”), dar agresivitatea pe care o manifestă împotriva sistemului financiar-bancar scăpat de sub aproape orice control nu e aceea a unui provincial ignorant şi fals-supărat ca văcaru' pe establishmentul politic american. Specializarea ei în Drept contractual şi Dreptul falimentului (adică în tematica cea mai sensibilă şi actuală a crizei) îi conferă credibilitate, asigurăndu-i, totodată, recunoaşterea ca adversar redutabil pe terenul confruntării de idei cu suporterii politici ai fundamentalismului de piaţă.

În plus, maniera sofisticat-academică în care apără clasa de mijloc americană o ţine departe de tiparele populismului. Într-un articol publicat cu puţin timp în urmă, a scris că "Pundits talk about "populist rage" as a way to trivialize the anger and fear coursing through the middle class. But they have it wrong. Families understand with crystalline clarity that the rules they have played by are not the same rules that govern Wall Street. They understand that no American family is "too big to fail." They recognize that business models have shifted and that big banks are pulling out all the stops to squeeze families and boost revenues. They understand that their economic security is under assault and that leaving consumer debt effectively unregulated does not work." Sună bine pentru o purtătoare de cuvânt neipocrită a celei mai extinse pături de votanţi americani.

La fel de bine, Elizabeth Warren poate fi şi doar o sperietoare pentru gaşca Obama-Clinton, de natură să re-stimuleze apetitul Biroului Oval pentru agenda Stângii. Deşi nu cred. Chiar dacă Warren se află în imediata apropiere a lui Obama, continuând să deţină dubla funcţie de asistent prezidenţial şi consilier al Secretarului Trezoreriei (alături de care o vedem în fotografie) pentru organizarea noii Agenţii de Protecţie a Consumatorilor de Servicii Financiare, cei doi şefi ai ei (puternic influenţaţi de foşti demnitari ai Administraţiei Clinton) rămân mult prea ataşaţi de Wall Street.

În ultimă instanţă, în pofida sferei de bune intenţii din care provine, Elizabeth Warren nu e diferită de Obama sau Sarah Palin, în ceea ce priveşte calitatea ei de "produs politic" al unui grup de interese mai mult sau mai puţin vizibil, produs care este servit şi chiar impus unui segment specific de alegători. Ceea ce arată că sistemul politic american, vechi de 200 de ani, chiar nu poate face obiectul unei reforme apte să asigure preeminenţa voinţei electoratului asupra capriciilor grupurilor de interese.

Închei cu o constatare a lui Matt Taibbi despre Warren: "We need someone who will run on one very basic principle — the refusal to accept corporate money. That someone will have to be willing to be a symbol of voter empowerment. If someone like Elizabeth Warren doesn’t want that responsibility, well, she shouldn’t have gone into office and gone on TV making all that sense and shit. She’s pushed for transparency in the Fed, is openly furious about the misuse of bailout money, and seems to take personally the chicanery that credit card companies and banks use to game the suckers out there. I simply cannot see her suddenly flipping and holding $2000-a-plate fundraisers with Lloyd Blankfein and Jamie Dimon."

Poza am preluat-o de la http://voices.washingtonpost.com/ezra-klein/2010/07/the_case_against_elizabeth_war.html

E doar o problemă de leadership

2011-01-01T11:39:00.006+02:00

1. Puţini ştiu că la originea a ceea ce reprezintă China astăzi se află o plenară a Comitetului Central al P.C. chinez din decembrie 1978. A fost momentul în care Deng Xiaoping a fixat o nouă şi unică ţintă pentru partid, stat si un popor de peste un miliard de oameni: dezvoltarea economică fără limite. De atunci, ideologia maoistă de inspiraţie leninistă, cu slabe rădăcini marxiste, n-a mai contat decât cel mult în şuturile penibile trase lui Google, Dalai Lama şi unor dizidenţi prăfuiţi din evul atât de depăşit al Războiului Rece, cărora nişte americani la fel de rămaşi în urmă le bagă forţat Nobelul pentru Pace în buzunar, precum au făcut-o cu dubiosul Lech Walesa, pe vremuri.

Niciuna din cele 5-6 garnituri de lideri ai P.C. chinez, care i-au succedat lui Deng, n-a îndrăznit să se abată de la indicaţia preţioasă a celui ce a deţinut bizara funcţie de partid, intitulată "Preşedinte al Comisiei Militare Centrale." http://en.wikipedia.org/wiki/Deng_Xiaoping

Niciun lider chinez de vârf n-a zis: "Hai să ne mai oprim dracu' din construit capitalismu', şi să plecăm naibii în vacanţă, în Caraibe!" Dimpotrivă. Nu doar că nu le-a pierit cheful de creşteri economice patologice şi acumulări faraonice de rezerve valutare (în dolari SUA), de ordinul trilioanelor, dar au mereu idei noi: până în 2020, vor să construiască, din iarbă verde (câtă o mai rămâne de pe urma poluării de la ei), nu mai puţin de 400 de oraşe, în care să mute 200 de milioane de chinezi din mediul rural. Asta înseamnă şcoli, facultăţi, fabrici, comerţ, locuri de muncă, finanţe, consum - toate cu şanse ulterioare de dezvoltare. Detalii, la http://www.dynamiccity.org/summary.php

Chestie de leadership. Nimic altceva.

2. Cât era ea India de ţară nealiniată, a avut dintotdeauna o simpatie politică pentru URSS, iar sovieticii le-au răsplătit mereu loialitatea, vânzându-le, rând pe rând, ultimul răcnet în materie de avion de vânătoare pe care-l produceau, laolaltă cu multe alte beneficii.

Manmohan Singh, actualul lor prim-ministru, este arhitectul unei politici externe în cadrul căreia a putut obţine binecuvântarea americană cu privire la arsenalul nuclear indian ("să vă trăiască ogivele!", le-a zis Bush, în 2006), spre marea oftică a Pakistanului "vecin şi prieten." Alte performanţe le puteţi afla la http://en.wikipedia.org/wiki/Manmohan_Singh#Foreign_policy

Iar, ca fapt divers, predecesorul lui Singh, a dat pe gură, în 2003, ideea ca India să expedieze un om pe Lună. A se vedea India plans Moon landing http://news.bbc.co.uk/2/hi/south_asia/2633205.stm

La fel, a fost şi este doar o chestie de leadership...

3. Prin 2002, la noi în firmă, veniseră în vizită doi avocaţi elveţieni, pentru nişte negocieri. Într-una din pauze, şi-au manifestat spaima că, în Brazilia, unde aveau afaceri importante, ajunsese la putere "comunistul de Lula" (să nu ne apucăm de rime idioate!).

După 8 ani, Brazilia a dobândit vocaţia (împreună cu India) la un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, nu doar datorită formidabilei forţe economice de care dispune, dar şi pentru că Lula a început să-şi descopere abilităţi de arbitru şi mediator internaţional. Un sumar al celor două mandate prezidenţiale se găseşte la http://en.wikipedia.org/wiki/Luiz_In%C3%A1cio_Lula_da_Silva#Presidency

4. Deng, Hu Jintao, Lula, Singh şi alţii de nivel similar au, cu siguranţă, pe conştiinţă destule devieri de la ceea ce potenţialul lor hagiografic tinde să ne convingă că ar fi în realitate. Nu sunt decât nişte politicieni. Ca mai peste tot. În plus, contrastele se pot vedea nu doar în personalitatea lor de lideri, dar şi în ceea ce exhibă ţările lor: China contabilizează, în prezent, zeci de milioane de săraci, în India continuă să fie mizerie, iar la Rio de Janeiro există cartiere pe care poliţia şi celelalte autorităţi ale statului nu le pot controla.

Dincolo de "alb" şi "negru", cei de mai sus sunt conducători înzestraţi cu viziune, moderaţie, pragmatism şi o uluitoare anduranţă politică. Ego-ul lor nu poate fi decât direct proporţional cu gigantismul statelor pe care le conduc (ca suprafaţă şi/sau populaţie). Însă, oricât de mari le-ar fi rezervele de orgoliu, n-au nicio dificultate în a le ceda cetăţenilor pe care-i conduc o cotă imensă din prestigiul lor personal. Ceea ce se şi vede cu ochiul liber, la cât de mult au ajuns să construiască.

Cam asta înseamnă să fii lider de talie mondială, în 2011...

Imaginea am împrumutat-o de la http://stiripeblog.wordpress.com/2010/03/18/leadership-school-la-a-cincea-editie/

Primele indicaţii către milionarii cu agendă de Stânga

2010-11-25T00:53:00.005+02:00

Pe 26 septembrie 2009, postasem un comentariu legat de faptul că Stânga americană nu se blochează în farmecul lui Obama, dacă Preşedintele face greşeala de a se abate de la agenda politica pentru care progresiştii din SUA l-au trimis la Casa Albă. A se vedea http://longitudini-atitudini-horatiu.blogspot.com/2009/09/liberalii-radicali-nu-se-incurca-in.html

Nu făceam decât să-l evoc pe Michael Moore care, având premoniţia eşecului Democraţilor din toamna aceasta, arunca pe piaţă numele profesoarei de drept de la Harvard, Elizabeth Warren, faţă de care Wall Street-ul începe să dezvolte antipatii tot mai pronunţate (fie direct, fie prin procură dată troglo-conservatorilor din Partidului Republican), cât timp femeia respectivă a fost mandatată de Obama să se ocupe de înfiinţarea viitoarei agenţii federale pentru protecţia consumatorilor de servicii financiare. Iar antipatia se va transforma în oroare dacă Obama, ocolind procedurile de validare în Senat, o va numi - numai de-al dracu' -, prin ordonanţă executivă, la şefia agenţiei, pe termen de un an, timp în care va dispune de pârghiile din recenta lege Dodd-Frank, lovind în bănci şi în alte instituţii financiare, din toate unghiurile posibile.

De curând, falanga multimilionarilor americani cu agendă de Stânga a primit din partea liderului ei, George Soros, următoarea directivă privitoare la Obama: "And if this president can't do what we need, it is time to start looking somewhere else." Până şi o sentinţă de condamnare la moarte ar suna mai melodios decât zgomotul ghilotinei politice manevrată de Soros. Detalii despre scăparea intenţionată a acestei fraze către media americană, la adresa George Soros Tells Progressive Donors Obama Might Not Be The Best Investment.

În vremea aceasta, intenţionat sau nu, Elizabeth Warren dezvoltă aptitudini politice în cafteala legislativă de culise, reuşind să torpileze un proiect de lege care ar fi urgentat mutarea multor americani din "fosta clasă de mijloc" sub cerul liber, ca efect al executării mai rapide a ipotecilor. Alte detalii, la Elizabeth Warren Helped Shoot Down Bill That Would Have Sped Foreclosures, Calendar Shows.

Sub înfăţişarea unei învăţătoare cumsecade din mediul rural, comercialista de la Harvard jonglează cu lamele ascuţite ale următoarelor funcţii publice: şefa comisiei consultative din Congres pentru supravegherea aplicării legislaţiei de revigorare a economiei, asistentă specială pe lângă Obama şi consilieră a ministrului american de finanţe în proiectul de înfiinţare a agenţiei pentru protecţia consumatorilor de produse financiare.

Cei de la Huffington Post au investigat mişcările spectaculoase ale lui Warren, prin care aceasta a trântit legea de accelerare a executării ipotecilor:

"During the morning of Oct. 6, Warren's team at the Treasury Department wrote the first memos on the bill, raising questions about the possible consequences if it became law, these people said.

That evening, Warren met for 30 minutes with Peter Rouse, Obama's interim chief of staff, her calendar shows. She later spent an hour on the phone with Illinois Attorney General Lisa Madigan, who once sued Countrywide Financial and exacted an $8.4 billion multi-state settlement.

The next day, Warren participated in an afternoon meeting on the bill, her calendar shows. During that meeting one of Obama's top spokesmen, Dan Pfeiffer, posted an entry on the White House Blog explaining why Obama would not sign the bill.

On Oct. 8, Obama declined to sign the bill into law, citing the need for "further deliberations about the possible unintended impact" of the bill on "consumer protections, including those for mortgages."

Documents released Wednesday show that Warren met or spoke with at least eight state officials leading a 50-state investigation into possibly-fraudulent mortgage documentation practices."

La noi, numai un tip ca Viorel Hrebenciuc ar fi capabil de un asemenea efort de culise.

Chiar dacă Obama e departe de a fi scos din lista unei renominalizări a Democraţilor pentru alegerile din 2012, s-ar putea să nu fim departe de momentul în care George Soros îşi va instrui cohortele de donatori să finanţeze campania lui Elizabeth Warren pentru prezidenţiale. Evident, în măsura în care femeia va dori să-l aibă dincolo de uşa dormitorului pe ofiţerul cu valiza nucleară.

Poza vine de la http://www.time.com/time/quotes/0,26174,1877635,00.html

Blogger-ul de serviciu: azi, Arianna Huffington

2010-11-21T20:03:00.004+02:00

Before becoming prime minister of England, Benjamin Disraeli wanted to issue a wake-up call about the horrible state of the British working class. So, in 1845, he wrote a novel, Sybil, which warned of the danger of England disintegrating into "two nations between whom there is no sympathy...as if they were inhabitants of different planets." The book became a sensation, and the outrage it provoked propelled fundamental social reforms.

Doi foşti colegi de-ai mei şi coşmarul lor

2010-11-04T20:32:00.011+02:00

Prezumtivul nou speaker al Camerei Reprezentanţilor, Republicanul John Boehner (atenţie! se pronunţă "Beinăr"), a evocat, în discursul rostit imediat după victoria în alegerile de la 1/2 termenului, Visul American pe care-l urmăreşte de-o viaţă. http://www.bbc.co.uk/news/world-us-canada-11682640

Un clişeu din filmele cu James Stewart şi Spencer Tracy, al cărui corespondent în realitatea lui 2010 îl putem evalua singuri, punând mâna şi citind, de pildă, cartea Ariannei Huffington, scrisă în primii doi ani ai "ratării Obama", Third World America: How Our Politicians Are Abandoning the Middle Class and Betraying the American Dream.

De Vis începuse să se aleagă prafu' cam de prin 1982, de la prima revoluţie conservatoare, cu brandul Ronald Reagan. Ultimii 10 ani au echivalat cu o insomnie cronică, iar acum, după toate aparenţele, cea de-a treia revo conse (a doua îi aparţinuse lui Newt Gingrich, în 1994) promite un veritabil coşmar, imun la tratamente naturiste şi psihoterapii jungiene. Printre altele, visătorul Boehner îşi propune să facă pulbere şi aşa ne-radicala lege a lui Obama privind asigurările de sănătate, bazate pe intervenţia statului.

1. O fostă colegă de gimnaziu, Ioana, trăieşte de mai mulţi ani în America. A absolvit medicina in România (e neurolog), nu o poate practica în SUA, dar are un job bun, iar soţul ei lucrează ca fizician într-un centru oncologic. În septembrie 2008, a fost diagnosticată cu un cancer la sân, stadiu incipient. Au urmat analize, tratament, operaţie de extirpare a tumorii, operaţie estetică. În februarie 2009, totul se rezolvase cu bine. Întreaga "distracţie" costase 500.000 USD, nota fiind achitată de firma de asigurări de sănătate. Discutând ulterior cu ea, în general, despre acoperirea facturilor medicale în America, mi-a scris următoarele:

"Despre nebunia cu healthcare chiar nu stiu ce sa-ti spun decit ca sistemul de acuma nu mi se pare OK pentru ca totul e controlat de insurance. Eu am avut sansa sa am joburi bune si implicit asigurari bune dar daca nu ai esti in pom daca ai vreo problema mai serioasa de sanatate. Uite de exemplu, varul lui B. care sta in Ohio si lucreaza la o firma foarte mica, sunt sub 10 oameni, nu are insurance prin job ci primeste o suma lunara cu care isi cumpara el insurance. Cum nu are bani trebuie sa se limiteze la suma care o primeste de la job si cu asta nu gaseste ceva foarte bun. In iarna a avut un infarct miocardic (are 47 de ani!) si a fost operat si i-au pus 4 by-pass-uri. Cu chestia asta la activ daca vrea sa isi schimbe insurance-ul trebuie sa plateasca mult mai mult.

Eu nici nu cred ca pot sa imi cumpar insurance on my own cu problemele mele ca sunt high risk, cel putin in unele state sigur nu pot.

Ideea e ca daca lucrezi la o firma mare ei cumpara group insurance si au alte tarife si implicit partea ta e mult mai mica. Spre deosebire de varul lui B. care plateste cam 700-800$/luna pentru insurance noi platim fiecare cam 100 sau chiar mai putin si nu exista riscul sa ti se spuna ca nu te poti asigura.

Mai e chestia cu pre existing condition care e foarte nasoala. Daca ai avut o perioada in care nu ai avut asigurare si pe urma iti faci asigurare si la scurt timp esti diagnosticat cu o boala "costisitoare" cum ar fi diabet, probleme serioase cu inima, un cancer atunci insurnace-ul considera boala asta ca si pre existing condition si nu plateste pentru cheltuielile medicale. Ideea e ca nu vor sa astepti pina te imbolnavesti ca sa cumperi asigurare medicala ca sa ai o perioada in care esti sanatos dar esti asigurat, deci platesti, ca sa scoata bani de la tine.

E destul de nasol.

Iti spun, eu am avut sansa sa nu am nici o problema dar stiu oameni care au avut."

2. Zilele trecute mi-am regăsit pe Facebook un alt fost coleg, Mihai, pe care nu-l mai văzusem din 1992. Cam de prin clasa a 3-a, Mihai şi-a oglindit singur viitorul. Deşi top inteligent, nu învăţa bine, şi îi puteai contabiliza probleme şi defecte imense. Nu însă şi de caracter. După 1990, a ajuns în Germania, a trăit de pe o zi pe alta, cum a putut şi cum nu l-a ajutat cartea, are un băiat de 10 ani, iar de 7 ani e pensionat pe caz de boală: cancer pulmonar inoperabil. Am vorbit la telefon şi m-am găsit în pielea celui care nu poate articula niciun cuvânt de consolare. Fiindcă nu fac doi bani în faţa unui asemenea destin. Mi-a spus că pensia îi ajunge. Avea acelaşi glas optimist, alert şi frumos-impertinent din anii '70. Mi-au dat lacrimile abia când s-a scuzat şi mi-a zis că preferă să vorbim la telefon, fiindcă nu se pricepe la computere, e-mailuri şi internet, iar contul de FB i-l instalase un prieten.

În America, Mihai n-ar fi supravieţuit niciunei revoluţii conservatoare, trecute sau viitoare. În schimb, în Germania, Statul (ăla considerat de Reagan drept cauza tuturor relelor) îl ţine pe prietenul meu în viaţă. Asta, pentru că Bismarck, unul din cei mai reacţionari conservatori din istorie, introdusese, încă din anii 1883-1889, sistemul de asigurări sociale şi de sănătate obligatorii, la care până atunci nu visase nici măcar Marx.

Boehner se dă conservator şi fan al lui Morfeu. Dar de Bismarck şi de opera lui socială habar n-are. Referiri despre ea se găsesc la http://en.wikipedia.org/wiki/Health_in_Germany

Vă doresc la toţi să dormiţi sănătoşi şi neîntorşi...

"Ioana" şi "Mihai" nu sunt numele reale ale prietenilor mei, fiindcă nu le cerusem permisiunea să public mica istorie a fiecăruia dintre ei. De aceea, pentru a le păstra intimitatea, am alterat intenţionat unele detalii despre ei. Povestea lor e însă adevărată.

Imaginea am împrumutat-o de la http://www.designyourway.net/blog/inspiration/kerem-beyit-digital-painter/

Bloggerul de serviciu: azi, tot Danielle Pletka

2010-10-19T01:08:00.003+03:00

Despre Statele Unite ale Americii, privite ca lider moral al lumii:

At the end of the day, I think that the American people actually do believe in a strong country. They do actually believe in a forward American posture. They do actually believe in the country's moral leadership.

Bloggerul de serviciu: azi, Danielle Pletka

2010-10-17T17:08:00.003+03:00

Despre tortura:

I'm not a big fan of torture. Unfortunately, there are times in war when it is necessary to do things in a way that is absolutely and completely abhorrent to most good, decent people. I don't want to say that the United States has engaged routinely in such practices, because I don't think that it is routine by any standard. But that said, if it is absolutely imperative to find something out at that moment, then it is imperative to find something out at that moment, and Club Med is not the place to do it.

Bloggerul de serviciu: azi, Louis Brandeis

2010-10-14T01:29:00.004+03:00

Despre dreptul la viaţă privată:

The makers of our Constitution undertook to secure conditions favorable to the pursuit of happiness. They recognized the significance of man's spiritual nature, of his feelings, and of his intellect. They knew that only a part of the pain, pleasure and satisfactions of life are to be found in material things. They sought to protect Americans in their beliefs, their thoughts, their emotions and their sensations. They conferred, as against the Government, the right to be let alone -- the most comprehensive of rights, and the right most valued by civilized men. To protect that right, every unjustifiable intrusion by the Government upon the privacy of the individual, whatever the means employed, must be deemed a violation of the Fourth Amendment.

Ce poate fi mai rău decât o bombă iraniană?

2010-10-14T00:51:00.009+03:00

Poza de mai sus.

Ca şi toate celelalte imagini de pe http://www.raceforiran.com/irans-%e2%80%9csoft-power%e2%80%9d-increasingly-checks-u-s-power, care redau vizita lui Ahmadinejad de ieri din Liban. Lume ca la un concert cu Bon Jovi sau ca la vizita lui Nixon la Bucureşti, din august 1969.

Imaginile respective nu sunt altceva decât expresia afirmaţiei lui Hillary Leverett, potrivit cu care "And it’s something you already see happening. You already see the balance of power in the region dramatically shifting in Iran’s favor: with Turkey, with Lebanon, with Palestine, with Syria, and with Iraq. Slowly but surely there’s a northern tier forming in the Middle East with Iran at its core, with countries that are balancing against both the United States and Israel." (a se vedea http://www.raceforiran.com/leveretts-at-yale%e2%80%94an-interview-on-iran-and-the-nuclear-issue-with-the-politic)

Distinct de asta, inundarea străzilor din Beirut de mase de oameni reprezintă rezultatul demonizării americane a lui Ahmadinejad. Mulţi înainte! În vreme ce la Washington si Tel Aviv se produc lozinci belicoase, Iranul lucrează cu patentul american "Soft Power", determinând reorientări politice în regiune şi adunând simpatii, pe fondul puternicei alienări pe care America a reuşit ca proasta să o provoace în special în relaţia cu Turcia. În prezent, demersul iranian se soldează cu următorul set de aliaţi: Turcia, Liban, Palestina, Siria şi Irak (unde mai există soldaţi americani, dar şi o conducere politică foarte şiită şi, ca atare, ataşată sufleteşte de Teheran). Şi totul, fără forţă militară, invazii sau ameninţări, ci doar prin persuasiune.

De cealaltă parte, SUA contează pe simpatia conjuncturală şi scrâşnită a următoarelor autocraţii islamiste: Egipt, Iordania, Arabia Saudită, Bahrein şi Qatar.

Priviţi imaginile cu atenţie şi parcurgeţi postarea soţilor Leverett de pe primul link citat mai sus.

Un Iran care, deşi încojurat de state cu prezenţă militară (directă sau indirectă) americană, reuşeşte să modifice echilibrul de putere regional în folos propriu. Ratarea, de către Bush şi Obama, a izolării Iranului de lumea islamică (fără să mai vorbim de Rusia), permanenta şi total nejustificata ridicare de mingi la fileu pentru Ahmadinejad, inabilitatea de a mobiliza mase mai mari de iranieni (decât doar acea parte nervoasă dintre locuitorii Teheranului, pe care i-am văzut pe străzi în 2009, la o populaţie de totuşi 60 de milioane) pentru a pune presiune pe elita lor conducătoare în interiorul căreia există diferenţieri şi conflicte ce pot fi exploatate - mă determină să mă întreb cât de ameţită poate fi, în realitate, politica externă ghidată de Washington. Ce-i costa o flexibilitate faţă de Turcia şi Siria? Sau o prezenţă ponderatoare în Liban? Ori o încălecare mai puternică a marionetelor proprii de la Bagdad, în aşa fel încât să nu conteze afinităţile lor religioase cu Teheranul? Sau abandonarea clişeelor "democraţie", "drepturile omului", "anti-comunism", care mergeau pe timpul Războiului Rece, cu priză mare la est-europeni, dar pe care nu le poţi infiltra într-o societate tradiţionalistă precum cea din Iran?

O parte din răspunsuri la întrebările de mai sus ar putea fi primită de la Tel Aviv. Restul trebuie sa vină doar de la Washington. America dispune de infinit mai multe resurse "Hard" şi "Soft Power" apte să inchidă Iranul şi să-l facă neatractiv şi nefrecventabil în faţa coreligionarilor săi. Şi atunci, de ce ajungem să vedem poze ca acelea din link?

Aşa ceva loveşte mai tare decât o bombă atomică pe care Iranul s-ar chinui sau nu să o producă.

Blogger-ul de serviciu: azi, Thomas Jefferson

2010-10-10T16:46:00.006+03:00

De azi introduc blogging-ul pentru oaspeţi chemaţi să facă de servciu pe Longitudini şi Atitudini. Oameni grei, dintr-o istorie deloc uşoară, vor tasta aici nişte gânduri. Valabile şi a doua zi după ce vor fi (fost) scrise. Iar eu voi tasta despre ele în spaţiul rezervat pe blog comentariilor.

Astăzi e rândul lui Thomas Jefferson.

About to enter, fellow-citizens, on the exercise of duties which comprehend everything dear and valuable to you, it is proper you should understand what I deem the essential principles of our Government, and consequently those which ought to shape its Administration. I will compress them within the narrowest compass they will bear, stating the general principle, but not all its limitations. Equal and exact justice to all men, of whatever state or persuasion, religious or political; peace, commerce, and honest friendship with all nations, entangling alliances with none.

Marx şi globalizarea

2010-10-07T05:34:00.009+03:00

În urmă cu patru ani, Jacques Attali (fostul consilier al lui Mitterand şi prim preşedinte al BERD) şi Eric Hobsbawm (istoricul de Stânga care a trăit şi scris din plin despre secolul XX) au avut un dialog radiodifuzat, la BBC, despre actualitatea lui Marx. "They came to some unlikely conclusions", se consemna în New Statesman, la vremea respectivă, pe http://www.newstatesman.com/200603130018.

Hobsbawm constata că "Marx today is incredibly influential. I don't think enough has been made of the BBC poll which named him the most famous of all philosophers. If you actually put "Marx" into Google you will find that there are several million entries - in fact, 39 million when I tried it last time. He is much the largest of the great international presences, exceeded only by Charles Darwin and Adam Smith."

Iar bancherul Attali era de părere că "Marx is an amazingly modern thinker, because when you look at what he has written, it is not a theory of what an organised socialist country should be like, but how capitalism will be in the future. Contrary to the caricature of Marxism, he is first an admirer of capitalism. For him, it is a much better system than any other before it, because he considers the earlier systems to be obscurantist. Once or twice he had the idea that it was going to be the end, but he very rapidly decided that this was not the case, and that capitalism had a huge future.

What is very modern also in his view is that he considered that capitalism would end only when it was a global force, when the whole of the working class was part of it, when nations disappeared, when technology was able to transform the life of a country. He mentioned China and India as potential partners of capitalism, and said, for instance, that protectionism is a mistake, that free trade is a condition for progress.

For Marx, capitalism has to be worldwide before we think about socialism. Socialism for him is beyond capitalism and not instead of capitalism."

Cei doi au apreciat că, undeva, pe la începutul Manifestului Comunist, scris de Marx şi Engels in 1847 (din însărcinarea unei organizaţii despre care încă nu ştim multe) şi publicat în februarie 1848 (când, printr-o uimitoare şi la fel de enigmatică sincronizare, începeau revoluţiile în Europa), era anticipată globalizarea pe care o trăim astăzi.

Attali şi Hobsbawm afirmă tranşant că "the globalised capitalist world that emerged in the 1990s was in some ways uncannily like the world Marx predicted in 1848 in the Communist Manifesto. This became clear in the public reaction to the 150th anniversary of that manifesto - which, incidentally, was a year of quite dramatic economic upheaval in large parts of the world. Paradoxically, it was the capitalists who rediscovered Marx, more than others" şi că "We now have the realisation of some of what Marx anticipated: a globalised economy."

Interesante şi perfect aplicabile acum, în 2010, sunt consideraţiile speciale ale lui Attali, potrivit cărora "Marx predicted that capitalism will grow, that inequalities will grow with it, that the working class will be destroyed and that the workers will be poor. This is not true in the developed world, but if you look at things globally, it is true. Concentration of wealth is growing worldwide. The share of wealth which is owned by a small number is growing, and the number of rich people is narrowing. There are three billion people who live on less than $2 a day and out of nine billion human beings 40 years from now, 4.5 billion will be below the poverty line. This is Marx's nightmare. And you cannot say that they are not workers. Even if they are unemployed, they are workers. And people who work with only their head, or digital workers - they are still workers. The contradictions at the heart of the market economy, to use the modern term, are more true than they ever were when applied to capitalism, which had 19th-century connotations."

În Manifestul Communist nu apare conceptul de "globalizare". Există doar cuvintele "glob", "universal" şi "mondial" în următorul context:

"The bourgeoisie has through its exploitation of the world market given a cosmopolitan character to production and consumption in every country. To the great chagrin of Reactionists, it has drawn from under the feet of industry the national ground on which it stood. All old-established national industries have been destroyed or are daily being destroyed. They are dislodged by new industries, whose introduction becomes a life and death question for all civilised nations, by industries that no longer work up indigenous raw material, but raw material drawn from the remotest zones; industries whose products are consumed, not only at home, but in every quarter of the globe. In place of the old wants, satisfied by the production of the country, we find new wants, requiring for their satisfaction the products of distant lands and climes. In place of the old local and national seclusion and self-sufficiency, we have intercourse in every direction, universal inter-dependence of nations. And as in material, so also in intellectual production. The intellectual creations of individual nations become common property. National one-sidedness and narrow-mindedness become more and more impossible, and from the numerous national and local literatures, there arises a world literature.

The bourgeoisie, by the rapid improvement of all instruments of production, by the immensely facilitated means of communication, draws all, even the most barbarian, nations into civilisation. The cheap prices of commodities are the heavy artillery with which it batters down all Chinese walls, with which it forces the barbarians’ intensely obstinate hatred of foreigners to capitulate. It compels all nations, on pain of extinction, to adopt the bourgeois mode of production; it compels them to introduce what it calls civilisation into their midst, i.e., to become bourgeois themselves. In one word, it creates a world after its own image.

The bourgeoisie has subjected the country to the rule of the towns. It has created enormous cities, has greatly increased the urban population as compared with the rural, and has thus rescued a considerable part of the population from the idiocy of rural life. Just as it has made the country dependent on the towns, so it has made barbarian and semi-barbarian countries dependent on the civilised ones, nations of peasants on nations of bourgeois, the East on the West."

Asta e globalizarea care începea să se contureze atunci, şi ai cărei contemporani, în materie de desăvârşire, suntem astăzi.

Pentru mine, schema Marx versus Dreapta nu se pune în termenii unui meci între galeriile lui Dinamo şi Steaua. Nu mă interesează ce se scandează din tribune şi nici chiar scorul de pe tabelă. Asta fiindcă istoria nu se poate dezvolta după dorinţele cuiva. Mă uit doar la joc şi încerc să anticipez următoarea fază de poartă, mişcările echipelor, relativizarea posturilor şi plasamentul jucătorilor. Şi mă mai uit la uzura gazonului.

Despre Manifestul Comunist, Eric Hobsbawm şi Jacques Attali, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/The_Communist_Manifesto, http://en.wikipedia.org/wiki/Eric_Hobsbawm şi http://en.wikipedia.org/wiki/Jacques_Attali.

E interesant că Attali şi Hobsbawm sunt născuţi în nordul Africii, primul în Algeria, celălalt în Egipt.

Imaginile le-am preluat de la http://www.zazzle.com/the_communist_manifesto_1948_tshirt-235318469643891274, http://alexengwete.blogspot.com/2009/11/jacques-attali-africa-is-our-future.html şi http://www.bbk.ac.uk/history/about-us/professor-eric-hobsbawm

Despre Facebook şi libertatea de exprimare

2010-10-03T12:47:00.005+03:00

Într-o postare scurtă pe Huffington Post, Frank Chi scrie despre geneza filmată a lui Facebook, The Social Network is About Social Upheaval. Forget Everything Else. http://www.thesocialnetwork-movie.com/site/

Mi-a placut observaţia potrivit căreia: "The Social Network is about social upheaval in the digital age. It's about the ability of a new media class to deconstruct centuries worth of privilege and access that would've won in every other generation but now."

Are dreptate. În 1791, când americanii au adoptat Primul Amendament la Constituţie, destinat tuturor cetăţenilor din cele 13 foste colonii britanice, aria veritabililor beneficiari (de fapt, privilegiaţi) ai libertăţii de exprimare se rezuma la scriitorii, avocaţii, ziariştii, filozofii şi politicienii concentraţi într-un mediu relativ închis, în care stratificarea socială şi de clasă, distanţele mari şi inexistenţa unor tehnologii apte să asigure rezonanţa şi răspândirea gândurilor, opiniilor şi creaţiilor, determinau o interacţiune, comunicare şi înţelegere reduse.

Cu timpul, am devenit conştienţi de modalităţile în care această libertate se poate manifesta şi reproduce. Libertatea de exprimare constă nu doar în gânduri, idei, opinii, credinţe, creaţii, dar şi în gusturi, obiceiuri şi opţiuni, afirmate în mod liber, în public.

Datorită accentului pe care exprimarea cu caracter politic şi exprimarea prin presă l-au dobândit, de la început, în conţinutul acestei libertăţi, există o tendinţă nejustificată de a ignora celelalte forme de manifestare publică. Astfel, libertatea de exprimare nu există doar atunci când publicăm un articol sau când rostim un discurs. Ea este prezentă şi când decidem să cumpărăm o anumită carte sau să accesăm o pagină Web în locul alteia, ori când preferăm să purtăm o ţinută extravagantă în public. La fel, refuzul de a adera la o anumită concepţie, de a achiziţiona un bun sau opţiunea de a nu participa la o manifestare publică, ori de a ne completa sau reduce lista de prieteni de pe Facebook reprezinta tot nişte căi de exercitare a liberei exprimări. Ea presupune, cu titlu generic, atât acte de vorbire şi scriere, cât şi gesturi şi diverse alte acte de conduită, afirmative sau negative.

După 200 de ani, noile mecanisme şi tehnologii de comunicare au dezvoltat şi continuă să extindă zilnic sfera foştilor "underpriviliged" care exercită efectiv libertatea de exprimare. În internet există, în fiecare secundă, sute de milioane de participanţi care sunt prezenţi pe bloguri, foruri şi diferite alte comunităţi online, într-un angrenaj relaţional care estompează graniţa dintre creatorii şi destinatarii de conţinuturi – ambele categorii exercitându-şi, în feluri diferite, dar de pe poziţii de totală egalitate juridică, dreptul la liberă exprimare. Interacţiunea dintre aceste două mari categorii de participanţi la comunicarea globală reduce numărul intermediarilor clasici (presa şi liderii autoritari de opinie), cât timp fiecare poate fi, acum, creator de „presă” şi autorul unor păreri liber exprimabile.

Astăzi, libertatea de exprimare a devenit cea mai profundă şi concretă dintre toate libertăţile constituţionale. Sună banal, nu-i aşa?

Gândiţi-vă la asta ori de câte ori intraţi pe Facebook. Şi la felul în care v-aţi simţi, dacă, într-o zi, cineva s-ar apuca să vă interzică o asemenea libertate.

Imaginea este de la http://www.alterni-tee.com/tshirts.htm

O minte prea luminată pentru o agendă mult prea întunecată

2010-10-03T08:40:00.008+03:00

Antonin Scalia e unul din cei patru judecători ultra-conservatori ai Curţii Supreme de la Washington.

Dintre toţi cei nouă magistraţi ai instanţei supreme, el şi cu liberala Ruth Bader Ginsberg sunt, de departe, cei mai inteligenţi, profunzi, inventivi şi fidel ataşaţi propriei filozofii şi agende juridice, de la care nu deviază aproape niciodată.

Scalia e sclipitor în mai tot ceea ce scrie şi declară. Mă aflu la o distanţă uriaşă de tot ceea ce constituie crezul lui politic şi juridic, dar sunt îndrăgostit de argumentarea opiniilor pe care le redactează - fie ele majoritare sau separate - şi de culoarea ideilor prin care îşi susţine concepţia. Un cercetător care s-a aplecat asupra operei lui juridice a scris o carte cu titlul "Scalia Dissents" - o percutantă dare de seamă asupra opiniilor separate formulate de Scalia, de-a lungul carierei sale de judecător federal suprem.

O postare pe un blog e total incapabilă să-i schiţeze măcar un cm pătrat de profil. Dar nişte citate cu brandul Scalia are sens să redau:

“What is a moderate interpretation of the text? Halfway between what it really means and what you'd like it to mean?” - despre modul partizan, dar onest asumat, de a citi, interpreta şi aplica o normă juridică.

“The line between protected pornography and unprotected obscenity lies between appealing to a good healthy interest in sex and appealing to a depraved interest, whatever that means.” - legat de limitele dreptului la liberă exprimare, de a căror relativitate e şi el conştient.

"Mere factual innocence is no reason not to carry out a death sentence properly reached” - Scalia consideră că pedeapsa capitală e constituţională.

“A law can be both economic folly and constitutional.” - (sau invers, aş adăuga eu - oportună din punct din vedere economic, dar anti-constituţională) asta e pentru Mugur Isărescu şi alţi isteţi de pe la noi, care cred că judecătorii n-ar trebui să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei legi ce reglementează probleme economice.

“Abortion is off the democratic stage. Prohibiting it is unconstitutional, now and forever, coast to coast, until I guess we amend the Constitution.” - nu cred că mai trebuie comentat, decât că Scalia e împotriva legalizării întreruperii cursului sarcinii.

"The Court must be living in another world. Day by day, case by case, it is busy designing a Constitution for a country I do not recognize" - o remarcă devenită celebră, prin care critică orientarea judecătorilor liberali ai curţii, de a promova o agendă politică judiciară menită să submineze valorile conservatorismului american şi să adauge - prin ocolirea procedurii greoaie de revizuire a Constituţiei - valori liberale la textul Legii fundamentale. Doar că, în această privinţă, Scalia e ipocrit. Magistraţii americani conservatori au, la rândul lor, un bine definit şi agresiv program politic de Dreapta, destinat însă unei lumi trecute, pe care azi, o recunosc din ce în ce mai puţini.

"Robert F. Kennedy used to say, 'Some men see things as they are and ask why. Others dream things that never were and ask why not?'; that outlook has become a far too common and destructive approach to interpreting the law" - ce poate fi mai ilustrativ pentru filozofia unui judecător conservatori?

"If the current society wants to outlaw discrimination by sex, you have legislatures" - concepţia juridică a lui Scalia este cea a "originalismului" şi "textualismului" constituţional. E, pur şi simplu, o interpretare literală, detaşată de orice alte criterii obiective, a unei normei juridice. În alţi termeni, cât timp, în Amendamentul 14, Constituţia americană nu prevede decât "egalitatea în faţa legii", fără a se referi explicit şi la combaterea discriminării pe criterii specifice, înseamnă că discriminarea între sexe e constituţională. Scalia nu e, bineînţeles, adeptul unei asemenea discriminări; el afirmă doar că nu există un text în Constituţia americană care să o interzică.

"The main business of a lawyer is to take the romance, the mystery, the irony, the ambiguity out of everything he touches." - ar putea-o spune cineva mai frumos?

Date despre viaţa şi ideile lui Antonin Scalia, la http://en.wikipedia.org/wiki/Antonin_Scalia

Fotografia provine de la http://www.usatoday.com/news/washington/judicial/2008-04-17-scalia_N.htm

În sfârşit, pot să scriu despre India

2010-10-02T08:47:00.005+03:00

Contraste numeroase şi enorme. Multă mizerie în oraşe, în sate. O economie cu creşteri ca atunci când sportivii înghit steroizi, industrie IT, penetrare în mainstream-ul culturii globale, energie nucleară, tehnologie spaţială şi perspectiva ca în următorii ani să trimită oameni chiar pe Lună. Plus faptul că este cea mai mare democraţie de pe planeta Pământ: peste 700 de milioane de cetăţeni cu drept de vot. http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_India

"Despite the headlines, India is doing rather well", scrie The Economist.

"Its economy is expected to expand by 8.5% this year. It has a long way to go before it is as rich as China—the Chinese economy is four times bigger—but its growth rate could overtake China’s by 2013, if not before (see article). Some economists think India will grow faster than any other large country over the next 25 years. Rapid growth in a country of 1.2 billion people is exciting, to put it mildly."

Iar mai jos sunt prezentate avantajele comparative ale Indiei în raport cu China.

"There are two reasons why India will soon start to outpace China. One is demography. China’s workforce will shortly start ageing; in a few years’ time, it will start shrinking. That’s because of its one-child policy—an oppressive measure that no Indian government would get away with. Indira Gandhi tried something similar in the 1970s, when she called a state of emergency and introduced a forced-sterilisation programme. There was an uproar of protest. Democracy was restored and coercive population policies were abandoned. India is now blessed with a young and growing workforce. Its dependency ratio—the proportion of children and old people to working-age adults—is one of the best in the world and will remain so for a generation. India’s economy will benefit from this “demographic dividend”, which has powered many of Asia’s economic miracles.

The second reason for optimism is India’s much-derided democracy. The notion that democracy retards development in poor countries has gained currency in recent years. Certainly, it has its disadvantages. Elected governments bow to the demands of selfish factions and interest groups. Even the most urgent decisions are endlessly debated and delayed."

Noi nu ştim ce rol are India în strategiile Direcţiei de Planficare Politică din MAE-ul de la Bucureşti. Probabil că Zero. Cât timp aderenţa totală la reţeaua de putere globală a Statelor Unite a fost asumată explicit, în ultimii zece ani, de Iliescu şi Băsescu, fără să rezulte vreo contraprestaţie sau vreun beneficiu din partea Americii, altele decât cele ce privesc exclusiv consolidarea puterii personale a unora, nu există nici permisiunea americană pentru flexibilitate şi spaţiu de manevră, în scopul activării, de către România, a unor relaţii strategice cu India şi, Doamne fereşte!, China, principalii rivali globali ai Washington-ului.

Articolul este la http://www.economist.com/node/17147648

Imaginea este de la http://www.tribuneindia.com/2005/20051113/delhi.htm

Troţki şi, probabil, Stalin trăiesc astăzi la Washington

2010-10-02T00:55:00.012+03:00

Într-o postare anterioară relatam despre întâlnirea dintre Ahmadinejad şi soţii Leveret (Hillary şi Flynt), la New York.

Perechea americană de analişti privaţi şi, totodată, foşti salariaţi ai CIA, Departamentului de Stat şi Consiliului Securităţii Naţionale de la Casa Albă exprimă, pe blogul Race for Iran, poziţii critice la adresa unei aventuri militare împotriva Iranului. Întâlnirea cu liderul iranian fusese în beneficiul unor studenţi de la Yale, cărora Hillary Leverett le predă cum să nu fie idioţi atunci când analizează relaţiile dintre SUA şi Iran.

În respectiva postare mă întrebam cum naiba îi lasă totuşi veghetorii secretelor de stat americane pe cei doi să apară la mai puţin de 50 m distanţă de Ahmadinejad, să stea cu el la o masă, în public, şi să schimbe impresii? Şi, pentru că, până la ora asta, Hillary şi Flynt, în calitatea lor de depozitari de informaţii clasificate, din perioada în care au lucrat la stat, nu au fost arestaţi, am presupus că asemenea contacte au - explicit sau nu - ok-ul necesar din partea CIA şi FBI, dacă nu cumva sunt chiar menite să faciliteze (sau să sugereze publicului) negocieri subterane între cele două state cvasi-beligerante.

Faptul că cei doi se află în libertate nu înseamnă, totodată, că nu se pot trezi cu contestarea libertăţii lor de exprimare, în plină patrie a Primului Amendament la Constituţie. Astfel, profund deranjaţi stomacal de insolita întâlnire de gradul 3 dintre un "terorist nuclear" şi doi foşti lucrători ai aparatului american de securitate naţională, mai mulţi neoconservatori au început să-şi amintească de faptul că rădăcinile lor ideologice şi intelectuale se găsesc în buzunarul de la spatele pantalonilor vedetei bolşevice Leon Troţki, care visa să transforme planeta Terra într-o distopie comunistă.

Ca urmare a acestei reacţii, Hillary Leverett a primit, de la un ONG neoconservator, un chestionar de cea mai pură extracţie stalinistă. Pentru că, în pofida adeversităţii lor istorice, Troţki şi Stalin sunt admirabil conciliaţi în tabloul ideologic pervers pictat de neoconii americani.

Iată câteva dintre întrebările parcă formulate de băieţii de la "organele statului":

1. How did your students get from New Haven to New York and back? Did Yale (through the Jackson Institute or otherwise) pay their way?

2. Did you know at the time your students met with him that he had made his 9/ll remarks at the U.N.?

4. You and your husband, Flynt Leverett, have worked tirelessly over the past few years in op-ed articles and on your website “Race for Iran” to promote the legitimacy of the Ahmadinejad government. Do you think that your classroom stance regarding Iran can be neutral and fair to all points of view? What do you do about students who might disagree with you inside or outside the classroom?

5. Just this past week Hossein Derkakhshan was sentenced by an Iranian court to 19 1/2 years in prison for the crimes of blogging about the government and encouraging others to do so? Does this lengthy punishment for trying to exercise freedom of expression give you any second thoughts about the legitimacy of the Ahmadinejad government?

A şasea întrebare ar fi fost, în mod logic, "de ce morţii mamii voastre staţi la aceeaşi masă cu duşmanu' de clasă???"

În locul unei binemeritate evocări a părinţilor - biologici, nu intelectuali - ai neoconservatorilor dezaxaţi, Hillary Leverett ia în serios fiecare întrebare, oferind răspunsuri care nu sunt doar dez-ideologizate, ci profund inadecvate coeficientului redus de inteligenţă al celor ce formulaseră chestionarul.

Întrebările şi răspunsurile se găsesc aici http://www.raceforiran.com/far-right-attacks-about-meeting-ahmadinejad-and-engaging-iran-hillary-mann-leverett-responds

Lectura lor ne-emoţională e o nouă invitaţie de a cântări bine argumentele fiecărei părţi în tot ceea ce înseamnă ca unii să continue şi astăzi - după Irak şi Afganistan - să umble pe planetă, având în mână benzină şi chibrituri, gata să le combine pentru declanşarea unei noi nebunii militare globale. Citiţi şi gândiţi! Nu e greu.

Fotografiile provin de la http://curentul.net/2010/02/05/dzjegdhe-shorash/ şi http://www.badpolitics.ro/tag/stalin-biografie/

Există dictatură şi după Dick Cheney

2010-09-30T01:30:00.004+03:00

Într-o zi vom afla - fără vreun recurs la teorii ale conspiraţiei, ci prin înţelegerea mai exactă a mecanismelor de putere din SUA, plus, evident, dezvăluirea unor fapte încă strict secrete - de ce există o continuitate anti-constituţională asigurată fidel de Obama, în prelungirea patologiei puterii pe care au dezvoltat-o Dick Cheney şi imbatabila lui legiune de neoconservatori, în pretinsul război declarat terorismului mondial.

Faptul că Biroul Oval a emis ordine executive încă din vremea lui Clinton, pentru găsirea şi asasinarea celor mai importanţi lideri ai reţelelor teroriste islamiste, a constituit un lucru firesc, cât timp ţintele erau cetăţenii altui stat. În plus, practica a avut o frumoasă - şi încă incomplet decopertată istorie - în perioada Războiului Rece.

"Şcoala asasinatelor pe bază de ordine prezidenţiale" a înregistrat o evoluţie paradigmatică (vorbesc la mişto!) după înscăunarea lui Obama, în sensul că, de acum încolo, ţintele pot fi şi cetăţeni americani. Evident, terorişti şi alţi oameni răi cu buletin de Statele Unite. "Americanizarea" asasinatelor a trezit însă emoţii în rândul organizaţiilor din SUA, pentru care Due Process şi Rule Of Law continuă să cântărească mai mult decât inefabilul (orice s-ar spune) concept de War on Terror.

În prezent, tatăl unuia dintre teroriştii americani (de etnie arabă) pe al cărui spate a fost desenată o frumoasă ţintă de tir, cu multe cercuri concentrice, a zis să încerce, pe cale judecătorească, să obţină o hotărâre prin care asasinii lui Obama să fie opriţi, iar odrasla cu apucături teroriste să fie capturată şi adusă acasă la "domiciliul stabil", pentru a sta în justiţie, aşa cum vedem în filmele alea vechi cu Spencer Tracy şi Henry Fonda.

Speţa se cheamă Awlaki v. Obama (Preşedintele SUA având calitatea de pârât), iar tata lu' teroristu a băgat un capăt de cerere suplimentar, prin care urmăreşte "to force the U.S. government to disclose the standards for determining whether U.S. citizens can be targeted for death."

"Ehhhhh, ia mai du-te-n mă-ta!" a strigat avocatul pârâtului Obama. Mai precis, Departamentul Justiţiei a apreciat că această foarte şmecheră pretenţie este "unprecedented, improper, and extraordinarily dangerous", în vreme ce directorul Companiei Imperiale de Asasinate (adică CIA), Leon Panetta, a invocat secretul de stat, declarând că "I am invoking the privilege over any information, if it exists, that would tend to confirm or deny any allegations in the complaint pertaining to the CIA."

Pentru pasionaţii de drept, întâmpinarea lui Obama, de nu mai puţin de 64 de pagini (argumente, excepţii şi alte mijloace de apărare) poate fi lecturată aici http://static1.firedoglake.com/28/files/2010/09/100925-Al-Aulaqi-USG-PI-Opp-MTD-Brief-FILED.pdf

Pentru Glenn Greenwald, invocarea privilegiului referitor la "state secret"... "was most viscerally horrifying: the very idea that the President claims the right not only to order Americans killed with no due process, but to do so in total secrecy beyond the reach of the courts, is -- as Radley Balko and Jamelle Bouie note -- as tyrannical a claim as we've heard in the last decade."

Anvergura devierilor de la Constituţie, asumate explicit de Administraţia Obama, într-un domeniu extrem de preţios pentru nevrozele neconsumate ale neoconservatorilor, mă determină să mă întreb de ce sunt Republicanii atât de excitaţi în a-i vedea pe Obama şi pe Democraţii lui alungaţi de la putere, în condiţiile în care Dick Cheney se poate declara mai mult decât satisfăcut cu privire la continuitatea dictaturii în tonalităţi încă joase, ale cărei baze le-a pus cu răbdare şi cu credinţă în ataşamentul succesorilor lui.

Amănunte, la http://www.huffingtonpost.com/2010/09/25/obama-state-secrets_n_739114.html şi http://www.salon.com/news/opinion/glenn_greenwald/radio/2010/09/28/assassinations?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+salon%2Fgreenwald+%28Glenn+Greenwald%29

Imaginea este preluată de la http://forum.acmilan-online.com/showthread.php?t=11075&page=2

Enigmele familiei Leverett

2010-09-25T14:51:00.005+03:00

Flynt şi Hillary Leverett administrează de circa un an blogul The Race for Iran, promovând o poziţie alternativă mai "soft" faţă de Teheran, în acord cu orientarea oficială de la debutul Administraţiei Obama, şi în prelungirea unei opţiuni lansate încă în 2007 de Ray Takeyh, în Foreign Affairs, sub titlul "Time for Détente With Iran." http://www.foreignaffairs.com/articles/62444/ray-takeyh/time-for-d%C3%83%C2%A9tente-with-iran

Înainte de a fi devenit activi în zona privată, unde îşi pot formula opiniile fără constrângeri, soţii Leverett au lucrat în CIA, la Departamentul de Stat şi în Consiliul Securităţii Naţionale de la Casa Albă, pe problematica iraniană. Între 2001-2003, Hillary Leverett a făcut chiar parte din echipa de negociatori americani cu Iranul, pe tema sprijinului Statelor Unite în Afganistan.

Ca efect al acestor multe foste calităţi, soţii Leverett sunt şi astăzi depozitarii unor importante secrete de stat, ceea ce îi supune, cel puţin preventiv, anumitor restricţii legale, de pildă, de a nu se întâlni cu cine nu trebuie.

Şi totuşi, în fotografia de mai sus, îi vedem stând la masă cu deloc frecventabilul Ahmadinejad, într-o întâlnire cu studenţii de la Yale ai lui Hillary Leverett, la sfârşitul excursiei întreprinse de liderul iranian la New York, la Adunarea Generală ONU.

Dincolo de lobby-ul cel puţin virtual pe care Race of Iran îl face Teheranului, argumentând împotriva variantei bombardării şi invaziei Iranului (opinie la fel de legitimă şi liber exprimabilă precum e şi teza diametral opusă fluturată de neoconservatori), mă întreb ce altă misiune mai are familia Leverett, posesoare de informaţii clasificate şi, ca atare, aflată sub supravegherea cui trebuie în America?

Fiindcă dacă CIA-ul şi FBI-ul îi lasă să se întâlnească cu Ahmadinejad, am motive să cred că sunt, în realitate, folosiţi în chip de ţeavă de legătură cu regimul de la Teheran, pentru comunicaţii în dublu sens, dacă nu chiar şi pentru tratative secrete. Sau - cine mai ştie? - pentru a-i camufla pe adevăraţii negociatori americani oculţi, cât timp afişarea lui Flynt şi Hillary cu Ahmadinejad este una extrem de publică, numai bună pentru praf în ochii unora.

Imaginea este de la http://www.raceforiran.com/meeting-ahmadinejad-in-new-york, unde pot fi găsite şi comentarii despre întâlnire.

Va trece politica americană testul masturbării?

2010-09-22T23:46:00.007+03:00

O cheamă Christine O'Donnell, candidată din partea Partidului Republican - devierea "Tea Party" - la locul vacant de senator al lui Joe Biden din statul Delaware.

Platforma politică a bietei femei poate fi consultată aici http://en.wikipedia.org/wiki/Christine_O şi aici http://christine2010.com/why-christine/

Faptul că militează pentru interzicerea (sub sancţiune penală) a avortului chiar şi în caz de incest şi viol nu mai ţine demult de Breaking News. E pur și simplu agenda Republicană, ediţia de Ev Mediu. Asta e. Naştere uşoară!

Punctul cu adevărat picant din concepţia politică cvasi-neanderthaliană a fetei vizează interzicerea (deocamdată, fără sancţiune penală) a masturbării. Într-un clip din 1996, militantă anti-masturbare cita vârtos din Biblie, subliniind pentru cine tot nu pricepea că: "You can't masturbate without lust!" Are dreptate. Detalii, în clipul din link, intervalul 2:22 - 3:39.

http://www.truth-out.org/anti-masturbation-crusader-christine-odonnell-master-her-domain63292

Acum, aflată în cursă pentru voturi în Delaware, posibila viitoare senatoare a zis că treaba cu masturbarea e totuşi o problemă personală (ce-mi plac tautologiile!, cu toate că,... mai ştii?), neavând dificultăţi să înţeleagă realitatea că un număr probabil important de alegători de ambe sexe n-ar dori să li se interzică...

Şi aici ne oprim cu miştoul.

Tipa asta ar putea ajunge în Senat. Iar dacă, de pe exact aceeaşi poziţie, Joe Biden a putut fi propulsat, în 2008, la demnitatea de Vicepreşedinte, de ce am exclude un traseu politic la fel de incredibil şi pentru Christine O'Donnell? Coarda lejerității, a clișeelor ideologice triste ca o masturbare și a evidentei absențe a calificării pentru o poziție politică dintre cele mai înalte se întinde tot mai mult într-o țară care continuă să se pretindă ”excepțională” și destinată să conducă lumea.

Pericolul real este acela ca figuri ca individa asta sau Sarah Palin să profite de o conjunctură electorală complicată, să ajungă în funcții politice-cheie, iar niște CONSILIERI cu agende bine definite să conducă, în cele din urmă, SUA, prin gurile omologilor americani ai lui Dan Diaconescu. O fac și acum, ce-i drept, dar nu în totalitate. O făceau și pe timpul lui Truman sau Eisenhower, Carter sau Reagan, dar toate aceste nume distingeau net tematica politică serioasă de orice jocuri de campanie electorală sau apucături ideologice necontrolate, uneori chiar peste vocile și pumnii încleștați ai principalilor lor sfătuitori. În plus, consilierii din acele timpuri de la Casa Albă nu erau troțkiștii de azi, intitulați ”neoconservatori.”

Nu știu cum va putea fi conciliată o viitoare criză politico-militară în Pakistan cu exigențele anti-masturbare mai mult sau mai puțin mascate din tulpina Tea Party a Partidului Republican.

Dar sunt sigur, în schimb, că, la București, coborârea calități leadership-ului politic american la nivele incredibile până în urmă cu 10 ani va încuraja tot ce va putea fi și mai murdar, oligofren și corupt decât este acum în triunghiularul palatelor Cotroceni, Victoria și Parlamentului.

Poza a fost preluată de la http://theothermccain.com/2010/03/26/christine-odonnell-for-senate/

Mişcarea "Tea Party" din America

2010-09-19T00:00:00.008+03:00

Am amânat mult până să scriu despre cea mai neserioasă alunecare în ridicol a Dreptei americane, de la Eisenhower şi până azi.

Lucrurile sunt simple. Ca efect al frustrărilor generate de înfrângerea totală din 2008 şi de agresivitatea agendei liberale de Stânga (drepturi pentru homosexuali, ateism exacerbat, protecţie socială extinsă, combaterea încălzirii globale, politici fiscale având ca ţintă subminarea straturilor sociale foarte bogate), în interiorul şi în jurul Partidului Republican s-a format o grupare radicală, cu o agendă de Dreapta clasică, dar cu pretenţia de a fi mai pură decât reprezentanţii ei consacraţi de la Washington, şi de a-şi avea rădăcinile în chiar Războiul de independenţă al coloniilor americane. Paseismul de tip secol 18, asumat expres, a determinat mişcarea să revendice denumirea de "Tea Party", în amintirea unui episod istoric petrecut la Boston, în 1773, ce declanşase conflictul cu Coroana britanică.

Distinct de ceea ce scrie pe hârtiile lor programatice, mai adăugaţi un flavor puternic de Dan Diaconescu şi OTV, un populism de cea mai joasă extracţie (dar bine finanţat de piloni ai capitalismului american senil), şi veţi obţine imaginea unui grup politic ce şi-a propus să ia Congresul din mâinile democraţilor, în această toamnă, şi Casa Albă de la Obama, în 2012.

Pe de altă parte, e şi multă ipocrizie în ceea ce susţin. Îi deranjează cheltuielile sociale masive şi ideea de Big Government, promovate, ca regulă, de administraţiile Democrate, dar opt ani de zile, în mandatele lui Bush, n-au făcut gât împotriva bugetelor militare anuale nelimitate şi a tendinţei de a extinde şi întări puterea statului în detrimentul cetăţeanului şi a libertăţilor lui. Fără să mai adaug faptul că, pe pancartele lor de la mitinguri, nu vei vedea nicio critică la adresa jocurilor sistemului bancar, care au lovit şi în ei. Nu-i pot înjura tocmai pe cei care-i finanţează. Şi cine zice că nu dereglementarea băncilor a determinat criza din 2008, ci maică-mea, îl bag în propria lui mamă.

Nimic nelegitim în cele de mai sus. Inclusiv partea cu ipocrizia. E ok.

Toată distracţia devine însă problematică dacă privim mai atent simplismul mesajului politic şi precaritatea pregătirii liderilor mişcării. O reprezentantă avant la lettre a celor de la Tea Party a fost şi mai este Sarah Palin, ale cărei limite în materie de competenţă politică au creat frisoane în campania din 2008. Fiindcă, realmente, nu-ţi poţi dori să ai în apropierea valizei nucleare o persoană incapabilă să citească o hartă politică a lumii, aşternută în faţă ei de nişte generali care vor aştepta, ulterior, într-o tăcere penibilă, ordine de atac de la proaspăta lor comandantă supremă.

Deceniul doi al acestui secol va fi unul şi mai complicat decât cel anterior, şi n-are rost să căutăm un alt termen sau metafore bombastice pentru a reflecta o realitate pe care o înţelege orice om cu acces la internet şi televiziune prin cablu. Liderul lumii libere şi membrii cabinetului său nu pot fi recrutaţi din galeria foarte similară cu aceea a telespectatorilor lui Dan Diaconescu.

Războiul Rece, o perioadă cu ecuaţii politico-militare mult mai uşoare decât ceea ce trăim in prezent, a impus prezenţa unor preşedinţi calificaţi, înzestraţi cu înţelegerea perfectă a greutătii deciziilor pe care urmau să le ia în Biroul Oval, şi care şi-au adus lângă ei nu nişte populişti zgomotoşi de doi bani, ci intelectuali grei precum George Kennan, Dean Rusk, Henry Kissinger, Zbigniew Brzezinski sau James Baker. Tipi de la care nu numai că au primit sfaturi (dintre care multe au fost urmate), dar în faţa cărora aveau competenţa şi forţa intelectuală de a se bate pentru validitatea unei decizii politice, de a spune "NU" consilierilor ale căror recomandări purtau nu de puţine ori subiectivismul unei agende proprii.

Ar fi capabili Sarah Palin şi cei din jurul ei să reitereze confruntările Nixon-Kissinger? Ar putea Sarah Palin să-şi contrazică un consilier pentru securitate naţională, provenit din rezerva de cadre a neoconservatorilor, atunci când va fi sfătuită şi presată, de pildă, să ordone declanşarea unei crize militare în Georgia sau Myanmar, cu scopul de a-i irita pe ruşi sau pe chinezi? Evident, cu condiţia să găsească Georgia şi Myanmar-ul pe hartă...

Revistele de specialitate şi cărţile de politică internaţională publicate în ultimii zece ani sunt pentru băieţii şi fetele din mişcarea Tea Party ceea ce reprezintă Big Mac-ul în faţa unor vegetarieni. Iar a le pretinde să înţeleagă sensul unui cuvânt pe care l-au învăţat recent, de pildă "socialism", înseamnă să-i faci să priceapă că nu e altceva decât vidanjorul care vine să strânga după ei şi după sponsorii lor din specia capitalismului mutant, devorator al clasei de mijloc pe care, culmea, o crease socialistul (fără ghilimele) Roosevelt, şi în care, şi ei şi părinţii lor, s-au simţit al naibii de bine.

Lejerităţile de comportament ale politicienilor din ultimii douăzeci de ani, de la Clinton şi Elţîn, la Berlusconi şi Sarkozy, nu scuză ignoranţa în adoptarea deciziilor politice. A fi nesofisticat, ca lider politic, nu mai e cool. E ceva demodat care mă face să-mi doresc la Casa Albă, în cel mai rău caz, o femeie având sobrietatea lui Margaret Thatcher şi stomacul tare al Goldei Meir, atunci când a anulat, în ultimul moment, un raid aerian nuclear asupra Siriei, în Războiul de Yom Kippur, din 1973.

Şi, pentru cine poate a uitat: contează cine stă cu fundul pe fotoliul din Biroul Oval, deoarece asta influenţează şi fotoliile decizionale din România.

Despre Tea Party şi finanţatorii lor, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Tea_Party_movement şi, îndeosebi, http://www.theatlantic.com/politics/archive/2009/04/the-tea-party-movement-whos-in-charge/13041/

Imaginea este de la http://thefactofmyignorance.com/

Michael Moore şi duşmanii lui

2010-09-12T01:25:00.007+03:00

La New York şi în alte oraşe americane au loc contra-demonstraţii. Dreapta şi Stânga - aripile moderate dar, mai ales, flancurile extreme - îşi confiscă reciproc dreptul la comemorarea victimelor din 11 septembrie 2001. Teroriştii sau cine naiba o fi fost în umbra lor au câştigat. America e o naţiune ajunsă la gradul 9 din 10 pe scara divizării şi a intoleranţei. Superlativul absolut l-ar constitui războiul civil.

Coincidenţa dintre comemorare, intoleranţă şi planul edificării unui centru al comunităţii islamice foarte aproape de locul fostelor turnuri gemene i-a prilejuit lui Michael Moore articolul cu titlul "If the 'Mosque' Isn't Built, This Is No Longer America."

Un copil teribil - evident "liberal", "comunist", de "Stânga" - ale cărui exagerări deloc neintenţionate înseamnă umor, toleranţă şi înţelegerea libertăţii în sensul interpretării lui Rosa Luxemburg (o comunistă fără ghilimele) - întotdeauna ca libertate a celuilalt, care gândeşte altfel decât mine.

"I am opposed to the building of the "mosque" two blocks from Ground Zero.

I want it built on Ground Zero.

Why? Because I believe in an America that protects those who are the victims of hate and prejudice. I believe in an America that says you have the right to worship whatever God you have, wherever you want to worship. And I believe in an America that says to the world that we are a loving and generous people and if a bunch of murderers steal your religion from you and use it as their excuse to kill 3,000 souls, then I want to help you get your religion back. And I want to put it at the spot where it was stolen from you."

Michael Moore îşi face iluzii. Bate la porţi deja închise. Unele, probabil, şi din vina radicalismului satiric pe care continuă să-l promoveze şi care irită enorm "echipa adversă". Fiindcă impertinenţa lui Moore e ca o oglindă în care preferi să nu te priveşti. Conservatorii nu-i pot opune o personalitate identică. Nu pentru că n-ar avea tipi inteligenţi printre ei, ci din cauza unui însemnat deficit de umor în tabăra proprie. Cum să mai ai chef să râzi cu inteligenţă, când te consideri o cetate asediată şi te iei mult prea în serios, când percepi satira de la Stânga ca pe o insultă şi nu admiţi nicio concesie ideologică, de teamă să nu fi considerat slab?

Chiar şi pe bastionul blogosferei americane liberale, Huffington Post, mulţi dintre cei care i-au comentat postarea o ţin pe a lor. Un exemplu excelent cu "ba pe mă-ta!":

"So Mr. Moore how come you defend freedom when its Muslims YET you are so much into destroying liberty for everyone in general. You wish to take away guns, monopolize health care, destroy capitalism, destroy growth. You praise Cuba which is essentially a prison of equality.

There is NOTHING about anything you stand for that advances liberty. Every movie you have produces has been based on one Hobbesian premise: people are too incompetent to manage their own lives and MUST be managed by government.

C'mon. Why don't you admit the real truth as to why you're defending Muslims.... they hurt the other team. If this was a case of Christians wanting to put a church near ground zero of a bombed out abortion clinic you'd be screaming bloody murder.

What if a gun shop or porn shop opened up two blocks from a high school. would you favor that? How about a gun shop right near the high school at Columbine. Would that be acceptable?

I happen to favor the Muslims building something there. That's fine. But unlike you I base my reasons on the expansion of liberty for ALL not just the team I favor and no to rub it in the nose of the other team.

You would shut down a gun shop in a second and you know it."

Agresorii din 11 septembrie 2001 sunt câştigătorii incontestabili ai unui nesperat pariu cu istoria.

Imaginea vine de la http://www.nndb.com/people/554/000024482/

Nu. Niciodată!

2010-09-11T14:21:00.005+03:00

William Kristol şi neoconservatorii lui încearcă să revină la putere, în America. În etape.

Mai întâi, acum, în toamnă, în Camera Reprezentanţilor. Sau, cum o spune Kristol însuşi, într-un titlu în care înghesuie prea multă forţă stilistică: "The first 100 days of a new Republican House matter less than ensuring that the next two years are the last 100 weeks of the Obama presidency." http://www.weeklystandard.com/articles/recovery-november-and-beyond

După 11 septembrie 2001, răul produs de famliile neo-troţkiste Kristol, Podhoretz şi Kagan, de discipolii lor, Paul Wolfowitz, Doug Feithg şi Richard Perle, de Bush-fiul şi de Dick Cheney se mai simte încă - în grade şi expresii diferite - la Kabul, Bagdad, Bucureşti şi în multe alte locuri din lume.

Astăzi, de 11 septembrie, trebuie să ne dorim ca indivizii ăştia şi orice alte copii ale lor să nu mai ajungă niciodată în apropierea unor centre de comandă, politică, economică sau militară. În rest, au dreptul să se exprime liber şi cât mai frecvent, în aşa fel încât lumea să le priceapă şi să le respingă agenda malefică.

Poza este preluată de la http://www.nerdylorrin.net/jerry/politics/WhyWeFight/index.html

Prindeţi! Urecheaţi! Încercaţi, totuşi, să nu scuipaţi!

2010-09-07T01:54:00.008+03:00

Se apropie 11 septembrie, iar în America emoţiile cresc. Inclusiv cele cretine.

Tipul din foto - liderul unei secte creştine din Florida, cu o frumoasă firmă pe care scrie Dove World Outreach Center - are ideea neanderthaliană de a comemora atacurile din 11 septembrie priiiiiiiiiiiiiin [răpăit de tobe] arderea unor exemplare din Koran.

Pentru cine nu e la curent, Florida e localizată în S.U.A., ţara Primului Amendament la Constituţie (ai voie să înjuri pe cine vrei), a deciziei Curţii Supreme în speţa Texas v. Johnson din 1989 (ai voie să dai foc la drapelul american, în semn de protest), dar şi a libertăţii religioase - culmea - enunţată prima în enumerarea din cuprinsul Primului Amendament, înaintea evocării dreptului la liberă exprimare.

După cum se poate vedea aici http://en.wikipedia.org/wiki/Dove_World_Outreach_Center#.22International_Burn_a_Koran_Day.22, mai multe organizaţii grele din SUA, în frunte cu exigenta, inflexibila şi profund supărăcioasa organizaţie evreiască Anti-Defamation League (ADL), nu apreciază deloc, deloc, deloc autodafe-ul anunţat pentru 11 septembrie. Purtătorul de cuvânt al lui Anti-Defamation League - filiala Florida, Andrew Rosenkranz, a declarat cu propriile lui maxilare:

“The Anti-Defamation League is dismayed by the Dove World Outreach Center’s public campaign to promote anti-Islam propaganda. The group is providing a platform for hatred against all Muslims, and is promulgating myths, falsehoods and stereotypes about Islam.”

Până şi viceregele american al Afganistanului, generalul cu 4 stele David Petraeus, e speriat de "fetiţa cu chibrituri" din Florida, întrucât "It could endanger troops and it could endanger the overall effort. It is precisely the kind of action the Taliban uses and could cause significant problems. Not just here, but everywhere in the world we are engaged with the Islamic community."

Piromanu' dracu' a fost invitat respectuos de CNN, ca să-şi argumenteze iniţiativa. Moderatorul l-a ţinut în palme şi şuturi, dar ăla era prost şi ignorant ca o duşumea. Mai jos e clipul.

Până în acest moment, din partea lui Sarah Palin şi a diverselor ospicii ale neoconservatorilor se aude o tăcere a-sur-zi-toa-re în legătură cu ceea ce vrea să facă nebunu cu mustaţa în formă de rinichi afectat de colici. Punem pariu că nu vor zice nimic în continuare?

Declaraţiile lui Rosenkranz şi Petraeus sunt la http://regions.adl.org/florida/news/dowcpressrelease.html şi http://online.wsj.com/article/SB10001424052748703713504575475500753093116.html

Poza vine de la http://www.sodahead.com/united-states/is-pastor-terry-jones-gods-hate-outlet/question-1149965/

De ce trebuie să ne preocupe politica din America

2010-09-05T10:35:00.012+03:00

Ieri, pe Facebook, doi indivizi (rezidenţi români din SUA) s-au trezit cu hipertensiune arterială din cauză că îmi permit să vorbesc despre politica internă americană.

Postasem două clipuri din campania electorală 2008:

a) un interviu cu Sarah Palin în care asta - în calitate de ultra-conservatoare cu pretenţii - demonstra că nu învăţase nici măcar "lista neagră" a deciziilor Curţii Supreme ce au frustrat Dreapta americană în deceniile din urmă, şi

b) o critică a lui Fareed Zakaria la adresa lui John McCain pentru opţiunea iresponsabilă de a-şi asocia pe buletinul de vot o individă total depăşită de problematica politicii internaţionale (mă rog, cu mişto-ul că, la ce pretenţii are, ar putea candida doar la funcţia de vicepreşedintă a Arabiei Saudite).

Câteva precizări necesare:

1) Îmi iau libertatea să scriu ce vreau, despre cine vreau şi cum vreau, ca oricare altă persoană cu acces la internet.

2) Lucrez cu "materialul clientului" ori de câte ori vreau să ilustrez opinii cu care nu sunt de acord. Cele aproape 400 de postări de pe blog sunt pline de citate din şi link-uri către reprezentanţi ai Dreptei din SUA.

3) Sunt partizan şi n-am pretenţia ipocrită că fac blogging obiectiv, mai puţin atunci când, aşa cum scriam la punctul 2, trimit direct la sursa. Iar asta nu e ipocrizie, ci intenţia (care nu mă prejudiciază deloc) de a furniza o informaţie corectă, nemediată decât de operatorul internet, şi necenzurată de nimeni.

Mai mult, cred că trăim astăzi, în lume, momentul opţiunilor şi al detaşărilor radicale de poziţii, opinii şi realităţi cu care simţim - fiecare din noi - că nu putem fi de acord. Lucru la care sunt îndreptăţiţi toţi cei ce aderă la orice fel de concepţii (Stânga, Dreapta, creaţionism, evoluţionism, confucianism, pătrunjelism şi mai ştiu eu ce altceva).

4) Nu mă preocupă frustrările altora, atunci când se simt lezaţi de ceea ce postez, nu le menajez ignoranţa şi sunt indiferent la reacţiile lor klingoniene. Au libertatea de a replica. Iar cei doi despre care vorbeam mai sus au făcut-o ieri până dincolo de limita insultei.

În plus, n-am nevoie de validările, aprobările şi confirmările nimănui în legătură cu ceea ce scriu, în special atunci când ştiu că am dreptate. Asta nu înseamnă că nu sunt conştient de riscul de a exprima opinii eronate. Dar faptul că mă documentez înainte de a scrie ceva (şi, din nou, linkurile din postările mele o confirmă) reduce un asemenea risc.

5) De peste 12 ani, graţie internetului şi nu numai, sunt în contact cu ceea ce se petrece în sistemul juridic şi politic american. Ştiu că, în ultimii cincizeci de ani, Stânga din SUA îşi promovează agenda prin intermediul Curţii Supreme, prin media şi prin vocile Democraţilor progresişti, într-un mod care pune valorile Dreptei sub asediu, trezindu-i sentimentul că devine minoritară şi ameninţată cu extincţia, ceea ce are ca efect reacţii nevrotice, abandonarea "centrului" şi polarizarea extremă a politicii americane în zilele noastre.

Cunoaşterea şi înţelegerea conflictului politic intra-american sunt esenţiale, întrucât, într-un fel sau altul, nevrozele derivate din reacţiile Dreptei la asaltul Stângii din SUA ajung să se exprime în plan extern, de la Bucureşti la Kabul, din Kansas până în China, şi înapoi la Washington, trecând prin Teheran şi Tel Aviv. Cel puţin din 1960 încoace, inconsecvenţele strategiilor americane de modelare a lumii (strategii producătoare de consecinţe devastatoare) nu fac decât să reflecte derapajele şi extremismele ce se petrec în interiorul Americii, indiferent cine stă în Biroul Oval.

Faptul că nu locuim în SUA n-are cum să se constituie într-un obstacol, întrucât avem la îndemână internetul şi cărţile pe care ni le putem procura de pe Amazon. În mod corelativ, realitatea de a trăi de ani buni în America nu numai că nu îţi conferă monopolul asupra dreptului de a o comenta pe Sarah Palin, dar nici nu te face automat mai solid la capitolul cunoaştere, comunicare şi inteligenţă.

Pentru ilustrare, unul din comentariile mccarthyste de ieri sună aşa (lucrez din nou cu materia primă furnizată de client): "multumesc pt apelativul "atotstiutoare" pe care il gasesc jignitor... nu stiu tot- dar probabil stiu mai multe decat tine traind in State de 10 ani...okay, sa reformulez: hufftington post, washington post si CNN sunt surse corupte si de stanga- care prejudiciaza informatia."

Cam ăsta e nivelul. Prejudiciat rău. Nu sunt înzestraţi nici măcar cu simţul umorului şi le lipseşte înclinaţia către o replică dată la mişto. Poţi să te superi pe ei???

În orice caz, le poţi pune oglinda în faţă, iar ceea ce văd, evident că le întoarce stomacu' pe dos.

Harta e preluată de la http://www.how2pm.com/

Din ciclul "Nevastă-mea e de Stânga şi îmi vine s-o bat!"

2010-09-04T14:26:00.007+03:00

Pe blogul troglo-conservator American Thinker, postarea de azi, deşi se vrea o analiză de fineţe a semanticii ideologice, nu sare de nivelul unei crize de ulcer.

Notabile sunt afirmaţiile de tipul "Hitler and all the leading Nazis passionately embraced socialism and loathed "capitalism." All those murderous and hateful cliques -- Bolsheviks, Fascists, and Nazis -- loathed the God of Jews and Christians." Aici apare marea şi insolubila (pentru ei) problemă a lor: atunci când îl bagă pe Hitler în aceeaşi găleată cu socialiştii, nu sunt capabili să explice de ce America s-a aliat cu URSS ca să-l termine pe Hitler, în loc să procedeze invers sau, măcar, să rezolve singură problema.

Autorul postării acuză Stânga în legătură cu faptul că: "The first and the last argument are personal attacks, crude insults rooted in the phony ideological spectrum, and use of words intended to end thinking rather than produce serious discussion."

Ok. Dacă se oprea aici, ar fi fost bine. Numai că dobitocu' face şi el exact ceea ce critică: "I have long suggested that we call our common enemies -- the disciples of Alinsky, of Hitler, of Stalin, and the rest -- simply "Sinisterists." [...] Sinisterists hate America (its liberty and its faithful people), hate Israel (that island of liberty and hope created by people bound to stubborn notions of purpose), hate Christians (the principal liberators of mankind), and Jews (the unbreakable bearers of original moral values.)"

După ce a vărsat kilograme de venin pe ecranul laptopului, mi se pare evident că omu' ăsta s-a dus în bucătărie, ca să-şi bată nevasta, o comunistă sinistră, strecurată în patul capitalist al apărătorului de "original moral values."

Textul integral este la http://www.americanthinker.com/2010/09/letting_leftists_limit_languag.html

Imaginea am preluat-o de la http://thatguywiththeglasses.com/videolinks/thatguywiththeglasses/nostalgia-critic/12918-sup4

Cam aşa arată un Memo de securitate naţională

2010-09-03T23:20:00.005+03:00

Brent Scowcroft e un general de aviaţie american în rezervă. Ca fapt divers, data de 22 decembrie 1989 l-a prins la Casa Albă, unde deţinea funcţia de consilier pentru securitate naţională al lui George Bush-tatăl.

În campania electorală din 2000, Scowcroft a condus echipa de consilieri pentru securitate naţională, având misiunea de a-l antrena pe George W. Bush în vederea confruntării directe cu Al Gore, dar şi de a contura liniile fundamentale ale politicii externe americane în cazul unei victorii. Din această echipă mai făceau parte Condoleeza Rice şi Paul Wolfowitz. După ce Bush a ajuns preşedinte, iar neoconservatorii au deturnat agenda de politică externă, iniţiind aventurile pe care le ştim, Scowcroft s-a plasat în tabăra opusă, manifestându-şi, în 2002, opoziţia faţă de invadarea Irakului.

Aşa a ajuns să scrie, în Wall Street Journal, articolul Don't Attack Saddam. http://www.wagingpeace.org/articles/2002/08/15_scowcroft_dont-attack.htm

Textul publicat de Scowcroft nu este altceva decât un Memo de securitate naţională, din categoria celor pe care le elabora pentru Bush-tatăl: un document de întindere redusă (cel mult 1.000 de cuvinte, deşi, din raţiunile stilistice impuse de publicarea într-un ziar, articolul are 1.135), plin de substanţă şi logică în fiecare frază, cu argumente şi teze impecabil concentrate, ce prefigurează o recomandare pe baza căreia se adoptă apoi o decizie politică.

Un text ca o bijuterie. Motiv pentru care îl redau în întregime.

"Our nation is presently engaged in a debate about whether to launch a war against Iraq. Leaks of various strategies for an attack on Iraq appear with regularity. The Bush administration vows regime change, but states that no decision has been made whether, much less when, to launch an invasion.

It is beyond dispute that Saddam Hussein is a menace. He terrorizes and brutalizes his own people. He has launched war on two of his neighbors. He devotes enormous effort to rebuilding his military forces and equipping them with weapons of mass destruction. We will all be better off when he is gone.

That said, we need to think through this issue very carefully. We need to analyze the relationship between Iraq and our other pressing priorities -- notably the war on terrorism -- as well as the best strategy and tactics available were we to move to change the regime in Baghdad.

Saddam's strategic objective appears to be to dominate the Persian Gulf, to control oil from the region, or both.

That clearly poses a real threat to key U.S. interests. But there is scant evidence to tie Saddam to terrorist organizations, and even less to the Sept. 11 attacks. Indeed Saddam's goals have little in common with the terrorists who threaten us, and there is little incentive for him to make common cause with them.

He is unlikely to risk his investment in weapons of mass destruction, much less his country, by handing such weapons to terrorists who would use them for their own purposes and leave Baghdad as the return address. Threatening to use these weapons for blackmail -- much less their actual use -- would open him and his entire regime to a devastating response by the U.S. While Saddam is thoroughly evil, he is above all a power-hungry survivor.

Saddam is a familiar dictatorial aggressor, with traditional goals for his aggression. There is little evidence to indicate that the United States itself is an object of his aggression. Rather, Saddam's problem with the U.S. appears to be that we stand in the way of his ambitions. He seeks weapons of mass destruction not to arm terrorists, but to deter us from intervening to block his aggressive designs.

Given Saddam's aggressive regional ambitions, as well as his ruthlessness and unpredictability, it may at some point be wise to remove him from power. Whether and when that point should come ought to depend on overall U.S. national security priorities. Our pre-eminent security priority -- underscored repeatedly by the president -- is the war on terrorism. An attack on Iraq at this time would seriously jeopardize, if not destroy, the global counter-terrorist campaign we have undertaken.

The United States could certainly defeat the Iraqi military and destroy Saddam's regime. But it would not be a cakewalk. On the contrary, it undoubtedly would be very expensive -- with serious consequences for the U.S. and global economy -- and could as well be bloody. In fact, Saddam would be likely to conclude he had nothing left to lose, leading him to unleash whatever weapons of mass destruction he possesses.

Israel would have to expect to be the first casualty, as in 1991 when Saddam sought to bring Israel into the Gulf conflict. This time, using weapons of mass destruction, he might succeed, provoking Israel to respond, perhaps with nuclear weapons, unleashing an Armageddon in the Middle East. Finally, if we are to achieve our strategic objectives in Iraq, a military campaign very likely would have to be followed by a large-scale, long-term military occupation.
But the central point is that any campaign against Iraq, whatever the strategy, cost and risks, is certain to divert us for some indefinite period from our war on terrorism. Worse, there is a virtual consensus in the world against an attack on Iraq at this time. So long as that sentiment persists, it would require the U.S. to pursue a virtual go-it-alone strategy against Iraq, making any military operations correspondingly more difficult and expensive. The most serious cost, however, would be to the war on terrorism. Ignoring that clear sentiment would result in a serious degradation in international cooperation with us against terrorism. And make no mistake, we simply cannot win that war without enthusiastic international cooperation, especially on intelligence.

Possibly the most dire consequences would be the effect in the region. The shared view in the region is that Iraq is principally an obsession of the U.S. The obsession of the region, however, is the Israeli-Palestinian conflict. If we were seen to be turning our backs on that bitter conflict -- which the region, rightly or wrongly, perceives to be clearly within our power to resolve -- in order to go after Iraq, there would be an explosion of outrage against us. We would be seen as ignoring a key interest of the Muslim world in order to satisfy what is seen to be a narrow American interest.

Even without Israeli involvement, the results could well destabilize Arab regimes in the region, ironically facilitating one of Saddam's strategic objectives. At a minimum, it would stifle any cooperation on terrorism, and could even swell the ranks of the terrorists. Conversely, the more progress we make in the war on terrorism, and the more we are seen to be committed to resolving the Israel-Palestinian issue, the greater will be the international support for going after Saddam.

If we are truly serious about the war on terrorism, it must remain our top priority. However, should Saddam Hussein be found to be clearly implicated in the events of Sept. 11, that could make him a key counter-terrorist target, rather than a competing priority, and significantly shift world opinion toward support for regime change.

In any event, we should be pressing the United Nations Security Council to insist on an effective no-notice inspection regime for Iraq -- any time, anywhere, no permission required. On this point, senior administration officials have opined that Saddam Hussein would never agree to such an inspection regime. But if he did, inspections would serve to keep him off balance and under close observation, even if all his weapons of mass destruction capabilities were not uncovered. And if he refused, his rejection could provide the persuasive casus belli which many claim we do not now have. Compelling evidence that Saddam had acquired nuclear-weapons capability could have a similar effect.

In sum, if we will act in full awareness of the intimate interrelationship of the key issues in the region, keeping counter-terrorism as our foremost priority, there is much potential for success across the entire range of our security interests -- including Iraq. If we reject a comprehensive perspective, however, we put at risk our campaign against terrorism as well as stability and security in a vital region of the world."

Un text scris în 2002, dar valabil şi azi. Doar înlocuiţi "Irak" cu "Iran", şi "Saddam Hussein" cu "Ahamdinejad."

Imaginea a fost preluată de la http://www.charlierose.com/view/interview/10249

Veşti proaste

2010-09-02T23:49:00.004+03:00

Am mai redat opiniile unor oameni iniţiaţi, în legătură cu o agresiune împotriva Iranului.

Citez acum cea mai sintetic exprimată - cred eu - poziţie cu putinţă, preluată de pe blogul lui Tom Ricks, The Best Defense, la http://ricks.foreignpolicy.com/posts/2010/09/02/the_global_fallout_we_d_face_from_an_israeli_strike_against_iran_s_nuke_plants:

"Whether it is Israel or the United States that attacks Iranian nuclear facilities, the Iranians will respond by trying to close the Straits of Hormuz and unleashing terror attacks in the ME and around the world. In the event of an attack, the United States will have to destroy Iran's capacity to close the straits, which means destroying their anti-ship missile batteries, submarines, aircraft, and the assortment of small boats and mine layers that can wreak havoc on Gulf shipping. Israel will no doubt have to invade southern Lebanon again to suppress the inevitable barrage of missiles from Hezbollah. The West will have to go on high alert against terror attacks.

The oil shock alone will no doubt spiral the West into a double dip recession/depression.

Not a pretty picture to contemplate, but a likely scenario. Despite the crowd of academics in the United States that says we can live with an Iranian bomb, Israel will not allow the Iranians to go nuclear -- at least, not while a Holocaust denier who has made pointed threats against the Jewish state remains in power."

Am o veste proastă şi pentru "anticomuniştii" lu' peşte, mari amatori de revoluţii si lecturi confortabile de live-blogging, pe Facebook şi Twitter, organizate sub formă de spectacole, la Chişinău sau Teheran: în eventualitatea unei excursii militare americano-israeliene în Iran, efectele directe şi indirecte ale atacurilor vor fi suportate inclusiv de "tinerii" care au fost caftiţi/închişi/împuşcaţi în acţiunile de carton, lipsite de orizont şi resurse reale, îndreptate împotriva lui Ahmadinejad. Nimic din idealurile lor nu va mai conta, fiindcă va fi vorba exclusiv de securitatea absolută a Israelului şi de petrol. Iar bombele ghidate prin laser, Paveway, nu disting între iranienii "reformatori" şi rudele lui Ahmadinejad. Punct.

Cine e Tom Ricks, aflaţi la http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_E._Ricks_(journalist)

Imaginea vine de la http://www.ng.mil/news/archives/2009/07/072709-Iowa.aspx

Oare tipu' ăsta şi cartea lui sunt de vină?

2010-08-31T23:55:00.007+03:00

Pe tip îl cheamă Samuel P. Huntington, iar cartea pe care a scris-o poartă titlul Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale.

Prefaţând, în 1997, ediţia română a cărţii, actuala judecătoare a Curţii Constituţionale, Iulia Motoc, aprecia - fără să ştie că o va nimeri nasol de tot peste numai 4 ani - că "Dincolo de orice critici academice, best-seller-ul lui Huntington poate deveni un obiect ideologic periculos."

Huntington şi-a publicat lucrarea în 1996. Cinci ani şi câteva hârjoneli teroriste cu brandul semilunii mai târziu, pe 11 septembrie 2001, s-a fluierat oficial începutul meciului, America lovind în tot ceea ce era islamist şi nu lua poziţia de drepţi în faţa ei. Meciul a intrat în anul 9, a inspirat lucrarea neoconservatorului Norman Podhoretz cu frumoslu titlu World War IV: The Long Struggle Against Islamofascism, iar acum, probabil, vom intra în nişte prelungiri cu final imprevizibil, Iranul fiind ţinta următoare.

Conspiraţionist vorbind, e posibil ca Huntington să fi avut ca sarcină pregătirea teoretică a ciocnirii dintre civilizaţii, "prezicând" ceea ce trăim astăzi. Sau a fost pur şi simplu o self-fulfilling prophecy? Este însă interesant cum, deodată, în era tehnologiilor eliberatoare şi a comunicaţiilor globale instantanee (în care fiecare îl poate cunoaşte şi înţelege pe celălalt în mod direct, cu tot ce ţine de religia, istoria şi limba lui), am ajuns să vrem să ne urâm şi să ne distrugem.

Dacă există un mecanism ocult care pregăteşte ceva de tipul lui "11 septembrie" sau poate ceva mai rău, atunci ar trebui să fim îngrijoraţi, deoarece:

1. O problemă de administraţie publică locală, ba chiar de sector al municipiului New York - inaugurarea unei moschei la două străzi distanţa de Ground Zero - a devenit brusc o temă de campanie electorală pentru alegerile din Congresul SUA, din toamna acestui an, graţie unui aer xenofob şi troglodit respirat intens de Dreapta americană retardată. http://www.huffingtonpost.com/matt-sledge/just-how-far-is-the-groun_b_660585.html _660585.html

2. Un sondaj realizat recent în America arată faptul că "A majority of Republicans believe that President Barack Obama "sympathizes with the goals of Islamic fundamentalists who want to impose Islamic law around the world." http://www.huffingtonpost.com/2010/08/30/obama-islamic-fundamentalist-gop-polled-majority-says_n_699883.html Dacă e adevărat ceea ce crede majoritatea totuşi alfabetizată a electoratului de Dreapta american, atunci eu sunt Elvis Presley.

3. Numărul de săptămâna trecută al revistei Time are această superbă copertă.

4. Cât priveşte Germania, Der Spiegel nici nu mai umblă cu semne de întrebare, titrând de-a dreptul că "Germany Is Becoming Islamophobic."

5. În Franţa, Sarkozy are şi el apucături ciudate.

6. Cei ce fac obiectul fobiilor simt că se apropie de un punct critic, reacţiile lor putând acoperi o plajă extrem de largă, de la arderea simbolică a drapelului Statelor Unite, trecând prin turism european cu bombe artizanale, până la - cine ştie, dacă tot simt americanii nevoia să-i enerveze atât de tare - o posibilă repetiţie generală cu drone islamice, adică ultimul răcnet în materie de ballistic fashion.

Nu e greu să declanşezi al 4-lea Război Mondial despre care fabula neoconservatorul fosilizat sus-amintit. Iar, culmea, internetul îşi poate găsi o întrebuinţare alternativă la ceea ce presupune cunoaşterea şi comunicarea fără frontiere politice, şi anume, răspândirea urii globale.

Despre cartea lui Huntington, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/The_Clash_of_Civilizations

Articolele din Time şi Spiegel sunt la http://www.time.com/time/nation/article/0,8599,2011798,00.html şi http://www.spiegel.de/international/germany/0,1518,714643,00.html

Calea către pre-fascism. Deocamdată, în America

2010-08-29T08:00:00.007+03:00

Mulţi sunt îndrăgostiţi de terminologia socio-politică marcată de prefixul "post" (post-comunism, post-americanism, post-modernism etc.), în încercarea de a caracteriza sintetic un anumit moment politic ori o situaţie istorică aflată în evoluţie.

Poate a venit timpul să facem uz şi de prefixul "pre" în scopul definirii unei periculoase tendinţe politice din America de azi: pre-fascismul.

În 2008, Partidul Republican şi Dreapta din Statele Unite au pierdut cam tot ce se putea pierde: Casa Albă, Congres şi încrederea electoralului centrist, cel care înclină, de regulă, balanţa în favoarea unuia din cele două curente politice ce se ciocnesc în alegeri. Devenit Preşedinte, Obama - prin propriile lui slăbiciuni şi prin incapacitatea de energizare a partidului - a ratat momentul de a impune agenda liberal-radicală care l-a adus la putere şi de a trimite la reciclare nucleul extremism al Republicanilor, preferând, în schimb, o alunecare spre Centru, ba chiar către politicile promovate de Bush în domeniul financiar şi al securităţii naţionale, din care nimeni nu mai înţelege nimic. Din tot ceea ce promisese progresiştilor şi alegătorilor independenţi, omul de la Casa Albă a produs doar două legi - reforma asigurărilor de sănătate şi cea a pieţelor financiare - pline de găuri ca un şvaiţer. Şomajul este şi astăzi acolo unde era în ianuarie 2009, având toate şansele să devină un Waterloo politic pentru Obama, la alegerile de la jumătatea termenului din toamna acestui an.

În aceste condiţii, reactivarea aripii ideologice dure, de Dreaptă extremă, oricât de ridicolă, caricaturală şi troglodită apare în manifestările ei publice, nu reprezintă o surpriză. Potenţată de frustrarea pierderii puterii în 2008 şi de pretenţiile agresive şi exagerate ale Stângii liberal-radicale cu tendinţe majoritare în mai toate marile teme politice ale momentului, extrema Dreaptă din Statele Unite domină zone extinse ale Partidului Republican, îngroşându-şi accentele rasiste, populiste şi naţionaliste până dincolo de limita la care te mai poţi distra pe seama lor. Un politician conservator şi intelectual rasat de nivelul lui Newt Gingrich nu mai poate fi liderul partidului său, fiindcă e ocupat să ducă mapa unor retardaţi politic precum Sarah Palin, Rush Limbaugh sau Glenn Beck, ultimii doi proveniţi din falanga realizatorilor de emisiuni radio/tv conservatoare cu priză la grupuri de populaţie uşor manipulabile. E ca şi cum i-ai pune alături, în România, pe Andrei Marga şi Dan Diaconescu.

Prin confiscarea unor simboluri şi mesaje politice ale americanismului profund de Dreapta (mişcarea Tea Party), dar şi de Stânga (mitingul de ieri, de la Washington, care s-a vrut , o reînscenare a celui condus de Martin Luther King în 1963, pentru drepturile civile), partizanii extremei Drepte Republicane sunt preocupaţi nu doar de continua obstrucţionare a Administraţiei (obiectiv şi mai uşor de realizat în cazul preluării majorităţii în Camera Reprezentanţilor peste două luni), dar şi de reformularea radicală a agendei politice din America. Distorsionând valorile politice americane clasice şi contrapunându-le efectelor cvasi-implacabile ale globalizării, Republicanii extremişti anunţă un naţionalism intolerant, patologic şi demodat, care, cuplat cu apucăturile internaţionaliste belicoase ale neoconservatorilor la fel de frustraţi după ce au pierdut şi ei puterea, are aptitudinea de a orienta Statele Unite către pre-fascism. Cel puţin, într-o primă fază. În perioada următoare, conservatorismul american va arăta tot mai dezagreabil, agresiv, xenofob, incapabil de dialog politic şi însoţit de un bigotism şi misticism hilar care ne va face să ne întrebăm "cum naiba de au reuşit americanii să trimită oameni pe lună? "

În felul acesta, este spulberată inclusiv speranţa ca, după eşecul marca "Obama", America să fie condusă, din 2012, de un Republican echilibrat ca Ron Paul, deoarece polarizarea politică va fi atunci mult prea accentuată, pentru ca un lider centrist să fie capabil de atragerea voturilor dinspre segmentele moderate ale alegătorilor Democraţi şi Republicani. Adică, să unească o ţară mult prea divizată, trimiţând extremiştii ambelor partide la vestiare.

Despre cele de mai sus, cu trimiteri la surse autorizate, Glenn Greenwald scrie că "It requires extreme blindness or extreme dishonesty to deny that our politics is more racially and ethnically polarized than it has been in a long time. Virtually every Fox News/right-wing-talk-radio controversy relies on scaring economically anxious white Americans into ignoring the prime cause of their economic insecurity -- plundering by Wall Street bankers, abetted by the government they own -- and focusing instead on some manufactured menace from powerless racial and ethnic minorities: black people preventing them from voting (New Black Panthers), stealing their elections (ACORN), and treating them unequally (Shirley Sherrod and Eric Holder's Justice Department); Muslims who want to conquer their country and celebrate over their Christian corpses (the Triumphalist Ground Zero Mosque); invading, marauding Latino armies coming to steal their property and rape their women while their Marxist allies in Government (led by a black Muslim President) disarm the white victims. Matt Taibbi, in lamenting the takeover of the GOP by the most riled-up of these factions -- the Tea Partiers -- recounts just some of the lowlights here.

[...] The American Right has no hope of recovering from its Bush-era implosion except by aggressively exploiting ethnic and racial resentments -- the most telling statement of the last year was probably Glenn Beck's pronouncement on Fox that Obama is a "racist" who "has a deep-seated hatred for white people or the white culture" -- but many career Democratic politicians, such as Reid, are so disliked that their only hope for staying in power is to milk those same divisions to their own advantage, often by conflating justifiable, substantive opposition to Democratic rule with the ugly bigotry fueled by the Beck/Palin/Limbaugh circus. An incumbent Party which has presided over extreme economic suffering has little to offer other than dredging up fear -- much of it well-grounded -- in the alternative (you may despise what we're doing in power, but look at those hateful, bigoted freaks over there).

The real problem is that much of the anxiety and anger being cynically exploited by the Right are very real and justifiable. The Washington Post's Eugene Robinson, one of the more partisan Democratic boosters in the pundit class,

commendably acknowledged that today. After accurately condemning Glenn Beck's despicable wrapping of himself in the legacy of Martin Luther King -- as though the angry whites he leads of today are the oppressed blacks of yesterday -- Robinson explained:
But many will attend for other reasons, and they're the ones I feel sorry for. As the growth of the Tea Party movement clearly demonstrates, millions of Americans feel alienated from their government, distressed about the economy and frightened of the future. Their concerns deserve to be heard. Instead, their anxieties are exploited by hucksters who see fear and anger as marketing tools.

There's no doubt that this genuine anxiety is being exploited by the ugliest elements on the Right, but that has happened because the Democratic Party has ceded the field to those right-wing "hucksters." As much as anything else, this is the great failing of the Obama presidency. Although Obama and his Party are being blamed for the intensifying economic crisis, it is just historical fact that the unraveling took place under the Bush administration. It seems as though it was decades ago, but it was only in October, 2008 -- when Bush was still President -- that

John McCain argued that the economic crisis was so severe that the presidential campaign should be suspended in order to attend to it. That is the same crisis -- which exploded during the Bush presidency -- from which we still have not recovered, which has progressively worsened.

That crisis presented a huge opportunity for Obama and the Democrats to bring about real change in Washington -- the central promise of his campaign -- by capitalizing on (and becoming the voice of) populist anger and using it to wrestle away control from Wall Street and other financial and corporate elites who control Washington. Had they done so, they would have been champions of populist rage rather than its prime targets. But, as John Judis argues in his excellent New Republic piece, they completely squandered that opportunity. Rather than emphatically stand up to the bankers and other oligarchical thieves, they coddled and served them, and thus became the face of the elite interests oppressing ordinary Americans rather than their foes. How can an administration represented by Tim Geithner and Larry Summers -- and which specializes in an endless stream of secret deals with corporate lobbyists and sustains itself with Wall Street funding -- possibly maintain any pretense of populist support or changing how Washington works? It can't.

There are few more bitter ironies than watching the Republican Party -- controlled at its core by the very business interests responsible for the country's vast and growing inequality; responsible for massive transfers of wealth to the richest; and which presided over and enabled the economic collapse -- now become the beneficiaries of middle-class and lower-middle-class economic insecurity. But the Democratic Party's failure/refusal/inability to be anything other than the Party of Tim Geithner -- continuing America's endless, draining Wars while plotting to cut Social Security, one of the few remaining guarantors of a humane standard of living -- renders them unable to offer answers to angry, anxious, resentful Americans. As has happened countless times in countless places, those answers are now being provided instead by a group of self-serving, hateful extremist leaders eager to exploit that anger for their own twisted financial and political ends. And it seems to be working.

It is indeed difficult to believe that the country will so quickly return to power the same Republican Party -- in an even more warped and primitive form -- that virtually destroyed the U.S. over the last decade through a mix of extreme corruption, recklessness and lawlessness. But nothing is more foolish than underestimating the dangers that come from this potent mix of economic oppression and the aggressive fanning of racial and ethnic resentments."

Citatul lung din postarea lui Greenwald e menit să pună pe gânduri şi să invite, totodată, la compararea elementelor din următoarele articole de pe Wikipedia: http://en.wikipedia.org/wiki/Tea_Party_movement, http://en.wikipedia.org/wiki/Restoring_Honor_rally, http://en.wikipedia.org/wiki/Fascism

Articolul lui Glenn Greenwald este la http://www.salon.com/news/opinion/glenn_greenwald/2010/08/27/krauthammer?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+salon%2Fgreenwald+%28Glenn+Greenwald%29

Imaginea am preluat-o de la http://frontpagemag.com/2010/04/01/religious-left-targets-tea-party-%E2%80%9Chate%E2%80%9D/

O femeie anti-vedetă şi o carte de Andrew Bacevich...

2010-08-27T02:03:00.003+03:00

...sunt cele două forme de viaţă pe care le-aş lua cu mine pe o insulă.

Cărţile lui Bacevich sunt vii, respiră şi seduc prin inegalabilul lor bun-simţ şi prin luciditatea autorului lor - un american care (altfel decât teoreticienii şi comentatorii liberali-radicali ai momentului din SUA) nu simte impulsul să-şi înjure ţara pentru a o supune unei critici inteligente.

Cea mai recentă lucrare semnată de Andrew Bacevich, "Washington Rules", e pe drum...

Mai jos e un scurt extras din eseul introductiv al cărţii reprodus pe Huffington Post, cu titlul The Unmaking of a Company Man: An Education Begun in the Shadow of the Brandenburg Gate:

"George W. Bush’s decision to launch Operation Iraqi Freedom in 2003 pushed me fully into opposition. Claims that once seemed elementary -- above all, claims relating to the essentially benign purposes of American power -- now appeared preposterous. The contradictions that found an ostensibly peace-loving nation committing itself to a doctrine of preventive war became too great to ignore. The folly and hubris of the policy makers who heedlessly thrust the nation into an ill-defined and open-ended “global war on terror” without the foggiest notion of what victory would look like, how it would be won, and what it might cost approached standards hitherto achieved only by slightly mad German warlords. During the era of containment, the United States had at least maintained the pretense of a principled strategy; now, the last vestiges of principle gave way to fantasy and opportunism. With that, the worldview to which I had adhered as a young adult and carried into middle age dissolved completely."

Pentru alte referinţe despre autor, vă îndrum către http://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_Bacevich

Poza a fost preluată de la http://newsinfo.iu.edu/web/page/normal/7752.html